Tags

, , , , ,

O vreme, Traianu Ioanei nu îi dezvălui Mariei lui Maftei nimic din temerile lui, dar nu conteni să o stârnească la poveşti despre ce s-ar fi putut întâmpla cu fratele lui, dacă într-adevăr, aşa cum simţea ea, nu şi-a găsit sfârşitul în apele viiturii.

-Când o văzut că nici tu, nici io nu îl mai răbdăm, s-o dus văzând cu ochii, îi răspunse văduva, s-o dus până o ajuns departe departe, poate pă la munte, acolo pă unde l-o dus dracu pă Grigoraşu Purecelui.

Traian ştia că vorbele ei nu nici o noimă. Într-adevăr, era nefiresc ca la mai bine de trei luni de la pieirea lui, nimeni să nu îi fi zărit oasele risipite, împrăştiate de fiarele pădurii sau leşul putrezit prin ceva răzoare neumblate, dar era la fel de adevărat faptul că nimeni din satele de prin prejur nu îl văzuse trecând pe drum. Ar fi putut să se fi pornit, furios din cale afară, străbătând zile şi nopţi desişul întunecat al pădurilor, ca să nu mai vadă oameni, ca să nu le mai rabde chipul şi să nu le mai răspundă. Chiar şi aşa, nu avea nimic la el, nici bani, nici alte lucruri de preţ, nu vorbea foarte bine ungureşte, ca să îşi găsească vreun rost la oraş, iar faptul care punea capac la toate era că nu cunoştea pe nimeni sau cel puţin, pe nimeni care ar fi fost îngăduitor cu firea lui cea sălbăticită. Dacă nu murise – şi aici Maria avea dreptate, se prea poate să nu – singura cale cu putinţă pentru el a fost să se întoarcă înapoi în sat. Chiar atunci, în ceasurile deznădăjduite ale acelei dimineţi când oamenii o porniseră care încotro să îşi caute agoniseala risipită de ape, ar fi putut să se întoarcă nevăzut de nimeni şi să îşi găsească un loc de pândă. O ascunzătoare din care să le vegheze paşii de aproape, să le măsoare răsuflarea, să îi privească atunci când dorm, rătăcind în beznă doar el şi duhurile nopţii, aşteptând clipa nefastă când va putea să se răzbune, nu pe nevasta lui, ci pe acest frate mai mic, care ridicase mâna asupră-i, aducându-l în primejdie de moarte.

Curând după aceea, în seara în care Maria îi spuse că nu se cade să mai rămână la ea în casă, pentru că rămăsese iarăşi grea, şi tocmai asta nu le mai lipsea, o nouă pricină de învinuire, ca şi cum nu fuseseră deja însemnaţi în cuget, Traian consimţi să plece. Se simţea mai în siguranţă în casa lui Niculae din Deal, însă nu conteni să revină în fiecare seară, să îi aducă Mariei lemne şi apă în casă, să cureţe la bivol, să îi aştearnă de dormit şi la sfârşit să zăbovească câteva clipe pe malul văii de unde putea privi oblu înspre ferestrele domnişoarei Maria. Chiar dacă toate îşi desfăşurau cursul lor de până atunci, lui i se ascuţiră simţurile. I se părea că aude, mai ales noaptea, paşi în zăpadă, care îl urmăreau de la o oarecare depărtare, deşi nu putea să distingă nici un contur. Chiar şi ziua i se întâmplase o dată sau de două ori, când Mendel îl trimise cu treburi pe uliţa din jos, să se simtă pândit, cercetat de o o privire care venea de pretutindeni şi deopotrivă de nicăieri. Însă dacă era într-adevăr Mafteiu, dacă fratele lui se întorsese coclind pe ascuns planuri de răzbunare, unde se putea ascunde în miezul gerului de iarnă şi ce ar fi putut găsi de mâncare de trei luni de zile?  Atunci începu să întrebe în cârciuma lui Mendel pe bărbaţii care veneau pentru un pahar de ţuică, să iscodească, să ciulească urechile, căutând o poveste despre nemulţumirea vreunui panticeuan căruia i s-a furat de curând, ori o pâine, ori un cozonac, ori o oală cu mâncare. Istorisirea veni curând: cu câtva timp în urmă, Mâţu se pomenise cu Susiţa năvălindu-i în casă cu o falcă în cer şi una în pământ şi strigând ca din gură de şape:

-Da-o-ar bola să deie în curvele tale de mâţă, fute-le-ai, că mi-or mâncat tri spete de slănină, la care Mâţu o întrebă dacă găsise ceva urme de şoric, de slănină muşcată, pentru că mâţele lui rareori se întâmplau să prindă ceva, fără să îl aducă mai întâi pe prispa casei. Şi apoi, nu aveau cum să mănânce dintr-o dată trei table mari şi groase de slănină, oricât ar fi fost pisicile lui de mari şi de hapsâne.

Adevărul e că Susiţa nu le văzuse nici urcând în podul casei, nici nu găsise vreo urmă – tablele dispăruseră cu desăvârşire, dar la hoţi nu se putea gândi. Ar fi auzit paşi, căci era toată vremea acasă şi în plus, cine dintre cei mai prăpădiţi oameni ai Panticeului ar fi îndrăznit să se pună rău cu ea, căci nu era lucru ascuns pe care ea să nu îl cunoască în privinţa tuturor. Cel puţin la atâta lucru îi foloseau nopţile nenumărate pe care le petrecuse pescuind când pe unul, când pe altul de la cărciuma lui Josăla: aflase câte nu ştia nici moaşa, nici popa din sat despre crucile ascunse ale fiecărei case.

-Aşe că Susiţă dragă, gros obraz trebe tu să ai, ca să le faci pă mâţăle mele curve şi hoaţă la mine în casă, când prin patu tău o trecut tăt satu, îi răspune Mâţu şi povestea despre schimbul ăsta de vorbe ajunse curând la urechile lui Traian, în hanul lui Mendel.

Dacă Mafteiu se ascundea cu adevărat în Panticeu, atunci vizuina lui nu era departe de casa Susiţei, gândi Traian şi nu mai târziu de aceeaşi seară, se înfiinţă la uşa femeii. Fără să cate la mirarea ei, sau la gesturile ei batjocoritoare, îi spuse totul despre temerile lui. De la geamul odăii în care dormea Susiţa şi unde îşi primea muşterii, se vedeau peste drum casele lui Cepoi, iar mai departe către Recea Crîstor, ocolul Mâţului şi dincolo de cotitura drumului, casa lui Grigoraşu Purecelui, rămasă pustie de când moşul se mutase la Margit, speriat de pricolici. Ce ţi-e şi cu poveştile astea de babe care îi împuiaseră capul bătrânului, să fugă el din propria lui casă şi să o lase, de pildă, în voia unui rătăcit cu gânduri ascunse ca Mafteiu. Deşi nu putea să se ascundă acolo, pentru că pe vreme de iarnă, hornul ar fi fumegat şi oamenii ar fi văzut că acea casă e locuită. Nu, hotărât lucru, dacă era ascuns, îşi găsise locaşul într-o poiată, încălzindu-se cu vitele. Dacă îşi întorcea privirea la stânga, înspre sat, putea zări grajdul şi şura lui Şandor Bolundu, însă oricât ar fi fost de smintit, Şandor nu l-ar fi adăpostit niciodată printre propriile acareturi, iar Lodovica ar fi vorbit. Nu, nu putea să fie nici acolo. Dar unde? Şi pe când Susiţa îl privea neîncrezător şi se pregătea să îl trimită acasă, îşi aruncă iar ochii pe fereastră, unde luna lumina pătratul de zăpadă adunată deasupra stâlpului de la poarta lui Şandor şi răspunsul îl izbi: de când bătuse toate lucrurile în cuie şi era lămurit că lumea e cu susul în jos, Şandor umbla legat cu o funie de stâlpul de la poartă. Nu mai putea ajunge în toate cotloanele, cu atât mai puţin să se urce în podul şurii, sau să poată trage grapele şi brâiele de lemn îngropate în fân în fundul poieţii. Mafteiu s-ar fi putut ascunde bine de tot acolo şi cum Lodovica cocea toată ziua pâini, cozonaci şi cocorade multe, ba pentru ei, pentru oamenii din sat, ba pentru domnişorul Gheriu, în cuptorul cocător de lângă fântână ar fi putut găsi mereu ceva să îşi astâmpere foamea. Cu lapte proaspăt muls de la vite.

Gândul i se păru bine arăduit şi Susiţa îl lăsă să pândească o noapte întreagă, în fereastra ei, orice mişcare ar fi putu desluşi în ocolul lui Şandor. Nu văzu nimic, decât cele trei pisici ale Mâţului, patrulând drumul cu grijă, una după alta, şi în sfârşit, se convinse că totul era doar o născocire a spaimei lui. În zori, la plecare, când se ciocni cu Zbengu în pragul Susiţei, zîmbi tâmp. Zâmbi simţindu-se de două ori eliberat. Că Mafteiu nu era pe urmele lui şi că acum, deşi tot satul va povesti că a dormit la Susiţa, nu îi mai păsa, ruşinea nu îi mai împovăra cugetul. Creadă ce vor crede, îşi spuse, îndreptându-se înspre casa Mariei, ca să îi mărturisească toate neliniştile lui din ultimele zile. În drum, se opri să privească, de acum în lumina răsăritului, fereastra îngheţată de la odaia domnişoarei. Lumânarea veghease toată noaptea, deşi în această seară el nu o văzuse. Se apropie de crengile îngheţate ale sălciilor de la mal şi abia atunci desluşi în zăpadă aceleaşi urme proaspete care îi stârniseră lui spaima ultimelor zile. Paşii nu se opreau locului, ci coborau în vale, unde omătul era îmburdat dinspre malul opus în care se putea citi întipărită urma unui trup. Cineva, acel bărbat care îl urmărise din liziera pădurii, se căţărase în acea noapte, ţinându-se de crengi până sub geamul domnişoarei, de unde paşii dădeau un ocol întregii case şi se pierdeau în curţile Gheriului. Da, îşi spuse Traian, nu putea fi Mafteiu. Era, cu siguranţă, un tânăr sau un bărbat pe care îl înciudase sau îl fermecase purtarea aspră şi aleasă a domnişoarei Maria.

Traian zâmbi iarăşi uşurat şi lăsă razele cristaline, reci, ale răsăritului de iarnă să îi dezmorţească obrajii. ŞI apoi, nu îşi cunoştea el destul de bine fratele, încât să ştie că niciodată Mafteiu nu ar fi putut sta cuminte, ascuns trei luni de zile, fără să îşi bată joc de oamenii din sat, fără să facă o nebunie? Ar fi găsit o cale să îi bage în sperieţi, să îi pună pe fugă. Ar fi râs de ei, cum a râs toată viaţa lui, i-ar fi făcut de mândra minune încă o dată. S-ar fi întâmplat multe lucruri încâlcite care nu se pot lămuri…. şi de abia atunci înţelese.

Dintr-o dată, adevărul îl izbi atât de puternic, încât îşi pierdu echilibrul şi trebui să se sprijine cu mâna de trunchiul unei sălcii. Dar sigur se întorsese! Ooooo, da! Cum de n-a priceput, cum de n-a reuşit atâta vreme să îi recunoască fapta? Şi l-au văzut, atât de mulţi l-au văzut mergând pe drum, unii dintre ei ziua în amiaza mare. Ooo, da! îngăimă Traian, văzând cât de bine se aşează toate în lumina adevărului, căci doi şi cu doi întotdeauna au făcut patru şi cine spune altfel e un mare mincinos. Că toate lucrurile pot fi măsurate cumpătat, că nici una din tenebrele nopţii nu dă trup născocirilor şi că în înfăţişarea pricoliciului care înspăimântase jumătate satul, se ascundea nimeni altul decât fratele său, Mafteiu Ioanii.