Tags

, ,

Primejdios lucru este să aprinzi o lumină în miez de noapte, atunci când toată lumea zace în voia celor care umblă în întunerec. Copiii satului învăţau de mici că de la răsăritul lunii şi până la cel dintâi strigăt al cocoşului, toate drumurile sunt lăsate în puterea străjerilor nopţii, a ochilor lor de smoală şi a răsuflării lor reci. Tocmai de aceea e bine să te adăposteşti sub mantia somnului, într-o odaie bine ferecată. Orice lumânare aprinsă şi lăsată pe pervazul ferestrei era o chemare, o pradă şi un dor pentru sufletele lipsite de odihnă, aşa încât, chiar şi cei munciţi de lipsă de somn ştiau că nu trebuie să aprindă lampa, că să nu tragă în preajma casei lor toate necurăţiile ieşite din miesmele otrăvitoare ale nopţii. Doar cei la care se învăţase dracul şi care lucrau prin puterile lui şi sub apăsarea blestemului îşi ţineau ferestrele luminate, ca să recite vorbele pe care le cere făcătura diavolească.

Traian nu credea nimic din toate astea. De mic îl învăţase Ioana să nu se teamă, pentru că aceste izvodiri ale minţii omeneşti sunt făcute pentru copiii proşti, care nu ştiu când e vremea să doarmă şi când trebuie să se poarte cu băgare de seamă, ca să nu îi supere pe ceilalţi. Aşa că nu aveau decât toţi Grigoraşii Purecelui şi Lehele din lume să vorbească despre vrăjitoare şi zborul lor cu dracu, să împuie capul prostimii. Ştiuse de la bun început că nu era nici un pricolici, că cineva îşi bătuse joc de moşu Grigoraş şi de amărâtul de Mâţu, însă nu se gândise, nu pusese lucrurile cap la cap aşa ca acum. Pentru Maftei nu era greu să îşi mânjească capul cu ceva unsoare roşiatică şi să îşi adune toate mizeriile în păr, ca să maimuţărească craniul crăpat cu creierii scurşi, al bătrânului Partic. În ziua când Partic a murit, atunci când s-a întâmplat minunea şi caii l-au izbit cu copitele de peretele grajdului, Ioana făcuse plăcinte şi îl chemase pe sărmanul Niculae la ei la masă. Apoi, pentru că Niculae se ferea să îşi întâlnească prea des tatăl, Ioana a pus într-un ştergar trei plăcinte şi le-a trimis lui Partic prin Mafteiu. Aşa se face că a ajuns primul la grajduri şi l-a găsit cu capul strivit, cu calota căzută într-o parte şi o dâră de sânge, cleri, piele şi păr scurgându-se către ţeava care scotea pişalăul în spatele clădirii. În seara aceea, a tras o beţie straşnică ca să şi-l scoată din minte, însă ani de zile după toată întâmplarea, Mafteiu se trezea din somnul său leşinat de beţiv, înjurând şi vărsând pe jos, în faţa patului, spunând că iar a visat cu Partic. Nimănui altcuiva nu i-ar fi putut trece prin cap să maimuţărească leşul descărnat al grăjdarului lui Páncélcsehi, şi apoi, ce altă cale mai bună de a umbla linştit prin marginea satului, pe după case şi poieţi, fără ca oamenii să intre în vorbă cu tine? Pe măsură ce se gândea, Traian îşi înlătură rând pe rând toate îndoielile. El trebuia să fie, Mafteiu cel neînecat, ce umbla nopţile pe uliţa din jos a satului, de la cimitirul dinspre Recea Crîstor, până în livada lui Şandor, apoi, de-a lungul văii pe unde putea foarte bine să ajungă, ferit de privirile oamenilor, la marginea propriei sale grădini.

Numai că toată ascunderea, pânda şi rătăcirea asta nici măcar o nebunie nu mai era. Era pur şi simplu o prostie. Dacă îl ţinuse în viaţă bunul Dumnezeu, la ce bun să mai stea ascuns şi să se umple de amărăciune, văzând cum viaţa merge înainte fără el, fără să îi ducă nimeni dorul? Era un chin, fără cap, fără coadă şi fără rost. Aşa că gândind astfel, Traian hotărî să pună capăt acestei prostii fără de seamăn. Dacă asta vroia Mafteiu, să îl prindă la cotitură, să îi sară în spate pe neaşteptate, asta o să îi dea, gândi, şi se porni pe uliţa din jos, înapoi, dincolo de casa Susiţei, înspre cimitirul cel vechi în care era îngropat Partic. Pe timp de vară, locul era unul dintre cele mai frumoase din întreaga vale a Panticeului, pentru că ungurii nu îşi lăsau morţii în voia putrezirii şi a pământului aşezat sub cruce, ci îşi curăţau mormintele şi plantaseră cele mai neasemuite flori, unele dintre ele aduse de departe, din Ungaria, de pe malurile Dunării şi din parcurile împăratului. Întins de-a lungul întregului deal ce priveşte în faţă drumul care duce către Elciu, vechiul cimitir se transformase într-o grădină a tuturor parfumurilor care persistau greoi în aer, de primăvara până în apropiere de Ziua morţilor, când dealul se umplea de lumânări şi flori aduse în ulcele de lut de prin curţi şi livezi. La înmormântarea Ioanei când au urcat cu sicriul şi au numărat o sută de paşi la dreapta, ca să găsească groapa, ascunsă în spatele unor tufe de liliac, de o parte şi de alta a aleilor, înflorise lavanda şi până şi lutul galben, aruncat în marginea gropii, părea îmbibat în uleiul greu al florilor vineţii. O îmbrăcaseră într-una din rochiile care îi rămăseseră în dulap de fată, de dinainte de prima naştere, un strai unguresc, alb cu mânecile înfoiate sub pieptarul negru şi flori mici roşiatice cu frunze verzi care cădeau ca o ploaie pe falduri de la brîu în jos. Era, se gândise el atunci, o rochie făcută pentru acel loc, pentru acel cimitir şi ar fi trebuit să ştie de prima dată când a îmbrăcat-o că aici va sfârşi. Numai că acum nimic nu mai semăna cu locul înverzit şi răcoros al verii. Până la mormântul lui Partic copiii făcuseră poteci, ba chiar şi alte urme urcau şi coborau. Va trebui să îl anunţe pe Niculae că cineva scormonise pământul de pe mormânt şi din loc în loc se puteau zări tăieturile drepte ale hârleţului. Lutul era îngheţat şi oricine ar fi încercat să îl sape a trebuit să se lase biruit de strânsoarea de neînduplecat a ţărânii, dar nu zăbovi prea mult acolo, ci urcă, dincolo de tufele de mălin, acum acoperite de omăt din toate părţile, deasupra mormântului Ioanei. Vlaik Ilona scria pe crucea din lemn şi Traian înlătură cu mâna omătul de pe slove. Se puse să aştepte. În depărtare, printre dealuri, putea zări prima casă din Elciu, dar Panticeul rămăsese ascuns dincolo de crengile mălinilor, de tufele de iasomie şi de castanii care umbreau mai încolo mormintele. Aici nimeni nu îi vedea. Dacă trăgea aer adânc în piept, putea simţi miros de lemne arse, de gunoi de grajd, şi de undeva de departe, ca o promisiune abia îngăimată a primăverii, seva unor fire verzi de iarbă. Apoi da, propria lui nelinişte.

Numai că Mafteiu nu veni. Ca atunci când îl pândise la geamul Susiţei şi celălalt s-a dus să vegheze lumânarea de la ferestrele domnişoarei. Şi totuşi, ce căuta acolo? Ce rost avea, se întrebă Traian întorcându-se către casă, în ce fel asta ar fi putut fi parte din planurile răuvoitoare ale celuilalt? Venise poate să îşi pândească nevasta şi copiii şi printre ramurile sălciilor l-a atras lumina aprinsă întreaga noapte în odaia Mariei Gheriului. Şi de ce a urcat malul? De ce a dat ocol casei? Apoi se înspăimântă, înţelegând că domnişoara doarme singură în casele dinspre vale, fără nimeni lângă ea, cu domnişorul Gheriu ferecat în odăile casei dinspre piaţ. Şofron şi Maria se întorceau în fiecare seară la casa lor din uliţa Braniştii, iar domnişoara rămânea singură, ea şi lumina ei. Şi că dacă ar fi să păţească ceva, dacă ar fi să o găsească fără cunoştinţă, toată vina avea să cadă pe umerii lui. Nu era cel care schimbase vorbe reci cu ea în curtea lui Şandor Bolundu? Şi nu îi spusese domnişoara lui Şofron că pe Traianu Ioanii nu mai vrea să îl vadă prin curţile ei niciodată? Şi se prea poate ca într-una din dimineţi, Zbengu, care locuia deasupra satului să îl fi văzut urmărind-o, urcând Hagăul la câteva clipe după ce ea şi câinele trecuseră de coama dealului. Şi dacă o dată nenorocirea venise, nu din vina lui, ci prin mâna lui, lovindu-i fratele, putea să vină şi a doua oară, căci iată, el se luase pe urmele ei şi îndărătul lui pândeau alţi ochi. Şi îndărătul lor, al tuturor, pândea neînduplecată soarta. Asta nu ştia această domnişoară, venită de prin ţări străine, cât de primejdioasă e în acest sat noaptea şi câte se pot întâmpla unei femei singure care îşi pune lampa în fereastră. O lumânare aprinsă e o chemare, asta credea şi el, pentru cei care umblă noaptea, pentru ochi întunecaţi de pofte şi paşi nestatornici. Ajungea doar ca ei să te simtă, să îţi prindă de veste şi să îţi adulmece frica, să arunce în lături împotrivirile unui simplu zăvor, căci un zăvor tras este doar o spaimă, nu şi o apărare. Să izbească uşa de pereţi şi rafala de aer să stingă lumânarea, să înlăture tot ceea ce i-ar putea sta în cale, cu mâini bătucite şi îndelung pregătite. Pentru omor.