Tags

, , , ,

După socoteala lui Şandor Bolundu, între valea Panticeului, cu pâraiele şi drumurile de ţară ascunse printre dealuri şi valea largă a Someşului, în care se varsă apele adunate de prin toate ţinuturile împrejmuitoare, se aflau nici mai mult nici mai puţin decât şaiseci şi doi de cristoşi de lemn şi pe toţi îi chema Inri. Or din asta nu putea să iasă nimic bun, se gândi Şandor Bolundu la trezire, şi grăi astfel către Lodovica lui:

-Mare încurcătură şi bolunzâie s-o arăduit în mintea omenească, ca să le puie la tăţî acelaşi nume. Da ce, lor le-ar plăce, la uominii din Panticeu, Dîrja, Pâglişa, Dăbâca şi Lona, să îi cheme pă tăţî Pişto?

Aşa că el unul, după ce se chinuise să lucreze zile întregi, să cioplească cu dalta şi ciocanul, să contureze cu cuţitul trupul cristosului pe care i l-a cerut Mâţu ca pavăză împotriva pricoliciului, acum că era gata şi stătea pironit pe cruce şi sprijinit de zidul şurii, el nu avea de gând să sape în lemnul de deasupra coroanei de spini acelaşi nume. Nici mort nu va scrie INRI, însă, ca să nu se supere pe el faţa bisericească a beţivanului de popă şi ca să potolească vorbele aspre ale Lodovicii, o să se folosească de aceleaşi slove. Pe cristosul făcut de el o să îl cheme RINI. Atâta i-a trebuit Lodovicii să audă, că îşi trânti oalele cu aluat de masă şi ieşi val vârtej din casă, fugind înspre sat, poate cumva se va îndura Dumnezeu şi îl va găsi pe popă treaz. În cel mai rău caz, avea să fugă până în celălalt capăt de sat şi să îl aducă pe fratele ei Căuaciu, căci domnişorul Gheriu era mai mult bolnav de când cu muşcatura câinilor. De două zile nu mai ştia cum să mulţumească Cerului pentru minunea pe care i-a fost dat să o trăiască, pentru că nici bine nu termină Şandor de bătut cuiele în mâinile lui Christos, nici bine nu fu trupul de lemn lipit pentru totdeauna de crucea înaltă care avea să îl ridice la intrarea în sat, în faţa casei lui Mâţu, că în cugetul dus pe pustii al bărbatului ei, lumea se aşeză la loc în matcă. Nu se mai legă de stâlpul de la poartă, nu i se mai părea că lucrurile îşi vor lua zborul dacă nu le va pironi pe toate în cuie, nu mai vedea peste tot ameninţarea cântecelor de cucuvea, ci prinse a vorbi aşezat şi cumpătat, aşa cum obişnuia să o facă în tinereţe, când l-a cunoscut ea, înainte să îşi piardă banii de pe boi şi o dată cu ei minţile. Şi tocmai acum, pe când primise răspuns la toate rugăciunile ei, iată-l prins în zăgazul altei nebunii, căci unde, păcatele ei se mai pomenise vreun Christos de lemn pe care să îl cheme RINI, că doară nu au ajuns până acolo încât să ia în derâdere sfintele icoane?

Însă, în pofida vârstelor nebuniei lui, Şandor Bolundu nu ar fi luat niciodata în deşert puterile nevăzute. Ştia, din copilăria lui din Branişte, că în apele cele mai mici locuiesc ştime, că în fiecare lemn pe care îl lucrezi rămâne o fărâmă din umbra copacului, ce îi va schimba de-a lungul timpului forma, că toate lucrurile din jur sunt însufleţite. Până şi duhurile adormite ale pietrilor vorbesc, dacă ştii să le fereşti de şerpi, şopârle sau alte târâtoare şi să le trezeşti la lumina soarelui. Şi nu ar fi tăgăduit niciodată că Dumnezeu lucrează prin lucrurile cele mai mici, prin cristoşii presăraţi la răspântii ca să înspăimânte zavistiile întunecate, sau cei puşi, de pildă, în faţa casei spânzuratului ca să alunge avizuha şi demonii aducători de moarte. Numai că el ştia că puterea Celui de Sus se face simţită prin mii de sfetnici şi mesageri şi că în fiecare din aceşti cristoşi de lemn înălţaţi de oameni la marginea hotarelor se trezise, o dată cu pavăza luminată a proniei cereşti, o parte din duhul copacului în care a crescut. Dacă te uitai cu băgare de seamă, nici unul nu semăna cu celălalt şi în timp, cu toţii îşi schimbau înfăţişarea după felul locului în care au fost puşi. La ieşirea din pădurea Dracului, chiar înainte de cariera de piatră, ţintuit aproape mereu în umbra copacilor, chipul lui Christ se înăsprise şi se scorojise ca o ameninţare. La podul ungurului, de vreo patru ani, statuia de lemn cu chipul plecat într-o parte zâmbea. Nu dacă o priveai de jos sau din faţă, nu atunci când îţi făceai cruce, ci de abia când ai trecut de ea şi te întorceai să o priveşti. La răspântia dintre drumul Dărjii, acela al Osoaibei şi Valea Şesurilor, Cristos avea chipul înălţat spre cer, ca şi atunci când strigase Eli, eli, şi în coroana lui îşi făcuseră cuib rândunelele. Când le văzu, Şofron se hotărî atunci să le înlăture cuibul şi totuşi, Şandor îl împiedică, nu doar pentru că mare blestem cade pe cel ce strică un cuib de rândunea, ci pentru că păsările care păreau că intră şi ies din creierii lui Iisus erau ochii Domnului care cercetau întreg pământul, păşunile, valea şi se întorceau să îi dea de veste despre toate.

Aşa că, până Lodovica fugi în sat după ajutoare, Şandor se şi apucă să dăltuiască un R deasupra capului lui Iisus, pentru că ştia el bine că în lemnul acesta de tei pe care îl cioplise anevoios, locuia un duh peste măsură de puternic, care merita să aibă, în ochii panticeuanilor şi ai drumeţilor, propriul său nume. Fusese tare multă trudă pentru minţile lui, căci niciodată până atunci nu mai făcuse altceva decât roţi şi lodbe, leoci şi fuse, cozi pentru furci şi sape. Altă dată, dacă ar fi fost slobod şi nu ar fi trebuit să stea legat de stâlpul de la poartă, ar fi fugit până la Zoli bacsi, a cărui lucrătură fină în lemn nu o întrecea nimeni din tot satul, sau dacă ar mai fi trăit Mafteiu, dacă nu l-ar fi dus apa , l-ar fi rugat să îl ajute cu faţa lui Iisus. Dintre toţi prietenii cu care se întovărăşise în tinereţe şi cu care era de o vârstă, Găvrişuţ, Zbengu, Mâţu, Mafteiu era cel mai neastâmpărat şi cel cu mâinile cele mai iscusite. Dacă îl prindeai treaz, ştia să îţi frământe şi să îţi prindă în lut, din câteva mişcări ale degetelor, toate trăsăturile chipului. Din asta şi câştigase nişte bani – se ducea cu roata de olărit la târguri şi oamenii se adunau ca la urs în jurul lui, pentru că din lutul care se învârtea, în jurul degetelor sale se desprindeau lupi, capre şi oameni, se înălţau în două picioare şi apoi se prăbuşau iarăşi în cocătura de prund şi apă. Era ca şi cum o forţă ascunsă în braţele lui ar fi chemat la viaţă toată hora aceea de forme care prindeau contur şi se prăbuşeau iarăşi în ţărână şi Şandor îşi închipuia mereu că la începuturile lumii, mâna lui Dumnezeu s-a întins la fel deasupra pământului ca să cheme în trup omul şi celelalte dobitoace. Şi acum îi fusese dat lui, tâmplarului, ca să slobozească afară din strânsoarea lemnului chipul Domnului Iisus.

Doar că în lemnul acela sălăjluia un duh. Pentru că orişicât s-a străduit Şandor Bolundu să ajungă la înfăţişarea dumnezeiască, trupul pe care îl sculptase el rămăsese butucănos iar chipul urăt şi noduros, până în dimineaţa în care s-a trezit să îl pironească pe cruce. Îl lăsase noaptea târziu în şură, printre dălţi şi ciocane, piatră de şlefuit, oiegi cu uleiuri şi îl găsi dimineaţa nou, cu chipul fin, cu mâinile sculptate în cele mai mici şi neînsemnate riduri. Şi nu era cine să îl fi lucrat astfel, aşa că tare se mai minunase el atunci de puterile nevăzute care trăiesc şi făptuiesc în toate cele care ne înconjoară şi cărora le este dat să răspundă voinţei celui Preaînalt. De aceea ştia că în cristul său sălăjluieşte deopotrivă tăria lemnului şi amintirea răcoroasă a pădurii cu îndurarea Celui de sus, iar această împăcare neaşteptată a cerului şi a pământului se cuvenea să primească un nume al ei. În clipa în care Lodovica şi Căuaciu îl poftiră în ocol pe Zbengu şi acesta din urmă cuprinse în privirea lui fericită întreg ocolul, deasupra capului lui Iisus, se adâncise deja în trupul lemnului noul său nume.