Tags

, ,

Mâinile tatălui ei, ele singure aveau să o urmărească pe Hortensia, peste ani şi ani,  ca o ultimă umbră desprinsă din satul copilăriei în care nu avea să se mai întoarcă niciodată; Căuaciu despicând cu cuţitul şi apoi cu o forţare a braţelor coşul pieptului unei găini, arătându-i cum sunt aşezate, una câte una, inima, pipota, ficatul, încă fierbinţi la atingere, încă pline de amintirea vieţii.

-Numai fierea să nu o atingi, să nu carecumva să o spargi sau să o storci şi să i se scurgă amăreala peste toată carnea, îi repeta el, pătruns de acel fior de tristeţe, pe jumătate înţelegere, pe jumătate resemnare care îi spunea că tocmai asta i se întâmplase lui. Demult, poate cu mult înainte să îi moară femeia, fără să vrea şi fără să ştie, aşa cum calci în lanul înalt de secară peste cuibul ascuns al unei păsări mici, zdrobindu-i ouăle, aşa şi el spărsese fierea caldă şi verde a propriei vieţi, umplându-şi soarta de amărăciune. Căci nici una din bucuriile statornice sau trecătoare ale zilelor lui nu îşi mai păstra culoarea, şi peste toate se aşternuse ca un strat de pulbere sau ca făina presărată de mâinile Lodovicii deasupra plămădelii de aluat, gândul şters al deşertăciunii. Aşa se făcea că viaţa Lodovicii se împărţea între poftele smintite ale bărbatului ei, pe care nerăbdarea îl îndemna la fapte nebuneşti şi cugetele cumpătate, pline de înţelepciune ale fratelui, a cărui inima zăcea înecată într-un tău întunecat. Pentru amândoi, pentru Şandor şi pentru Căuaciu, pentru domnişoara Maria, nici ea întru totul citovă, şi pentru toţi nebunii pământului, Lodovica ar fi putut să le spună că în toţi anii în care a fost socăciţa satului şi le-a îmbucurat tuturor zilele cu cele mai alese gustări, a deprins un singur lucru din meşteşugul plămădelii: că toate gândurile şi plăsmuirile omeneşti sunt ca aluatul. Dacă le laşi să dospească prea mult, se acresc şi se strică. Tot astfel, prea mult se învârtise Şandor în jurul cristosului de lemn închipuindu-i alcătuirea şi amânându-i facerea până ce cine ştie ce lodbe desprinse ale minţii lui bolnave au apucat să se mute de la loc şi odată cu ele, slovele de deasupra crucii.

Când o văzu intrând în ocol cu sufletul la gură, Căuaciu o linişti şi îi arătă cum, fie şi aşa, de va înălţa un cristos cu numele de Rini, nimeni nu va băga de seamă, căci în satul lor slovele scrise erau mai greu de tălmăcit decât semnele cerurilor şi apoi, toate focurile pe care le-au aprins şi le poartă vorbele din om în om sunt ca pleava în vânt.

-Te temi tu de ce va zâce popa sau nimuruga de Grăvişoaie? Soră dragă, uominii aieştia îs aşe de vremelnici, că uărice vorbă pă care u-o rostesc li să şterge din minte, zboară şi nu să mai întoarce altu în veac, ca şi porumbelu lui Noe când or scăzut apele potopului şi o aflat loc de hrană. Lasă-i să sloboadă de pe gură stoluri şi stoluri de păsări, că numa vor pleca împreună cu norii cei albi de vară către alte meleaguri. Nu e nimic de bai, nici de grijă, numai că schimbarea asta petrecută cu Şandor trebuieşte cercetată.

Hortensia plecase deja către domnişoara Maria, ca să zăbovească ore întregi asupra ceaslovului de picturi cu munţi şi turle de biserici din locuri cu nume la fel de lungi şi de necuprins ca depărtarea, aşa încât Căuaciu îşi luă sora de braţ şi se porniră de-a lungul satului către uliţa de jos. Trecură la câţiva paşi pe lângă Traianu Ioanii care era atât de scufundat în propriile-i gânduri, că nu îi văzu, nici nu le dădu bineţe şi Căuaciu socoti că mare prostie e să nu îţi cunoşti lungul nasului şi să ridici ochii la o fată de neam înalt, care nici nu rămâne, ci va pleca o dată cu omătul înspre vreuna din vederile apoase ale ceaslovului ei. Doar că nimic nu era întâmplător pe lume şi poate că şi îndărătul acestei rătăciri era vreun rost.

Numai că una era să îl vezi pe Traianu Ioanii suspinând din dragoste, căci îi venise vremea, şi alta era să îl vezi pe Zbengu, om în toată firea, umblat prin străinătăţi, că face mătănii în zăpadă în mijlocul drumului, aşa că se repezi, îl ridică de subsiori şi uitând întru totul de Şandor sau de pricina pentru care venise, îl împinse pe Zbengu în bucătăria Lodovicii şi îl aşeză printre covăţile cu aluat.

-Când te-ai întors în satu aiesta, Zbengule, m-am bucurat că într-o turmă de descrieraţi pe care îi poartă patimile de colo până colo, fără scop şi fără noimă, tot bătându-i pe unii de alţii, s-o nimerit şi un bărbat mai aşezat. Dar de când cu nou an, găndeşti că tăte muşuroaiele de furnici din lumea asta s-or mutat la tine în cur, că nu ai nici o stare şi te faci de mândră minune la tăt satu. Şi apoi, ruşinea ca ruşinea că eşti liber să o porţî cum îţi place, dar prin purtarea ta nesăbuită arunci hulă şi asupra dumniezăului pă care îl vesteşti. Dacă ţî s-o dat o însărcinare, du-o până la capăt pe două picioare, cu şirea spinării dreaptă, nu târându-te în omăt şi milogindu-te ca dobitoacele!

La toate astea, Zbengu îl privi cu faţa strălucind de fericire şi apoi, cu voce tremurândă, după cum îi arătaseră fraţii din America că  ar fi sunat glasul iubitor al Domnului, rosti următoarele:

-Lăudat fie bunul Dumnezeu pântru vorbele tale şi grija pă care o porţî semănului tău, frate Căuaciule. Biblia spune că urmaşii lui Christos să vor întări şi mustra unii pă alţîî, după cum fieru ascute fieru. Şi cine poate să o facă mai bine decât tumna tu, care eşti fierar în satu aiesta? Vezî bine cum să împlineşte profeţîia cu mine şi cu tine şi cât de vie este în toate cele voinţa Marelui Creatoriu?