Tags

, , , , ,

Apoi Zbengu se repezi să îi povestească despre izbăvirea glorioasă care îi va aştepta pe cei credincioşi în dimineaţa de dincolo de sfârşit, scăldându-le inimile în veselie, precum s-a întâmplat şi cu poporul lui Israel când s-au văzut scăpaţi de apele Mării Roşii şi de carăle de luptă ale lui Faraon. Numai că nu era vorba despre asta şi Căuaciu încercă de câteva ori să îi curme firul vorbelor, însă bucuria lui Zbengu de a fi găsit un om căruia să îi împărtăşească vestea cea mare era de nestăvilit. Atunci când zâmbea, chipul lui lat se deschidea într-o expresie copilăroasă şi anii pe care îi petrecuse departe de sat păreau că îşi şterg urmele şi îşi absorb ridurile din colţurile ochilor. Câtă ardoare, se gândi Căuaciu, fără să mai urmărească nimic din marile frământări de oşti, îngeri şi trâmbiţe ale apocalipsei din poveştile celuilalt, câtă fericire scrântită şi plină de râvnă, atât de îndepărtată de lentoarea ceasurilor propriei sale vieţi. În lumina smintelii Zbengului, toată istoria tărăgănată a familiei lor, a lui şi a Lodovicii, cu morţii şi nebunii ei, părea o tânguire continuă ce li se lipise de suflet ca mucegaiul de ziduri.

-….. numai că de la întoarcerea mea în sat – strigă Zbengu şi Căuaciu îşi înălţă ochii către el – timpurile s-or făcut hulpave şi toate făpturile ce mişcă şi lucrurile lipsâte de suflet or fost trezâte la viaţă, ca şi cum ar fi auzât chemarea şi le-ar fi apucat doru propriului sfârşit. Căci trâmbiţa judecăţîî de pă urmă îi aproape şi multe din creaturile care dorm s-au clintit şi şi-au deschis uăchii. De asta vedem bine tăte semnele sfârşitului şi de asta tăte cele menite să piară o să năpustească cu mare vuiet într-un hău fără fund. Şi nu mai este nici on ceas de pierdut, frate Căuaciule, pântru că, văzând cu uăchii mei cât de păcătoasă şi de strâcată o ajuns lumea din satu meu, mai să nu o recunoşti, dorinţa inimii mele nu o scăzut ci o fost însutită: să trec prin necazul cel mare şi să văd cu uăchii mei mântuirea promisă.

– Dorinţa inimiii tale, Zbengule, nu-I lucru de batjocură. Dar dacă credinţa ta îi dreaptă, aşe cum te ţâi, ar trăbui să te umple numa de gânduri bune, numa că tăţî uominii care o auzât rugăciunile tale zâc că samănă mai mult a blăstăm decât a rugă. Să nu te pomeneşti carecumva că te bucuri mai mult de cele răle, pă care le vezî ca semne mult aşteptate, decât de mila lui Dumnezău. Cât despre….

– Ptiar aiesta îi marele păcat pă care l-o făcut prorocu Iona cu ninivenii, îl întrerupse Zbengu şi mai înfocat, carele când o văzut cât erau ei de neisprăviţî şi de blăstămaţî de i-o fost mai mare scârba, o aşteptat ca bunu Dumniezo să îi şteargă di pă faţa pământului, după cum o făgăduit. Şi prostu de el tare s-o năcăjit că s-o îndurat Dumniezo de ei şi nu le-o făcut după faptă şi răsplată, numa că io, dacă a cota Domnu de bine să şteargă şi să cureţă tătă curvia panticeuanilor, io unu oi aduce mari laude Cerului. Numa că sămnele îs altele, adăugă Zbengu, dar Căuaciu nu îi mai urmări cuvintele.

Abia atunci o zări pe Vera, fiica Lodovicii şi a lui Şandor, cocoţată sus printre pernele din vârful patului, trezită de vorbele aprinse din încăpere. Era cu un an sau doi mai mare decât Hortensia şi nu îi semăna deloc la fire. Ori de câte ori încercase Căuaciu să se apropie de ea şi să îi vorbească, Vera răspundea anevoie şi îşi căuta de lucru în altă parte. Ar fi putut să fie doar o formă de sfială însă purtarea ei era la fel cu toată lumea, chiar şi cu copiii de acelaşi leat. Stingheră, stângace, mişcându-se dezarticulat ca o păpuşă de lemn, ca şi cum Şandor ar fi făcut-o din spiţele prelungi şi subţiri de la roţile şaretelor. Nu degeaba era pentru toată lumea fiica nebunului, Fata Nebunului, poreclă care se lipise de ea ca un nume, aşa cum, cu ani în urmă, într-un timp pe care cu greu mai izbutea să şi-l aducă în minte, Lodovica însăşi fusese pentru întreg satul Fata Spânzuratului.

Era o vreme când cele trei pâraie care scăldau vatra nouă a satului încă nu se adânciseră în făgaşul lor, ascuţindu-şi malurile, când drumurile bălteau de la început de octombrie până la venirea îngheţului. Era cu neputinţă să mergi în straie noi de sărbătoare dintr-o parte în alta a satului, la sărbători, la nunţi şi la înmormântări sau la slujbele de duminică, altfel decât cocoţat pe picioroange. Dupa vreo două sau trei toamne printre noroaiele şi mâzga ce acopereau întreaga vale a Panticeului, era nevoie să înveţi să mânuieşti cu braţul şi legănarea picioarelor prăjinile lungi care te săltau sus, deasupra pământului şi care făceau ca orice adunare de oameni să pară un stol de cocostârci. Pe atunci, într-una din acele luni înecate în glod, l-au găsit pe Nelu Ortăuanului, tatăl lor, spânzurat de grinda şurii şi ani de zile feciorii din sat s-au ferit să o atingă, să o joace sau să schimbe prea multe vorbe cu Lodovica, asta nu pentru că ar fi avut vreun alt cusur decât acela de a locui în Casa Spânzuratului, de a-i purta sângele şi de a-i duce mai departe crucea.

Era frumoasă, Lodovica, în hainele ei de doliu pe care le-a purtat vreme de două toamne după îngroparea tatălui şi el, Căuaciu, îşi pusese în minte să o trimită pentru o iarnă la neamurile lor din Sânmihaiu Almaşului, poate acolo, unde nu o vor ajunge din urmă poveştile şi umbra morţii, avea să îşi găsească un drăguţ, însă pe când mai erau câteva zile înainte de plecare, soarta cea neînduplecată o coti brusc înspre alte dezlegări ale căilor omeneşti. La câteva duminici după Sfântă Mărie Mică, când începuseră iar ploile şi satul îşi schimbă alcătuirea, pentru că oamenii cocoţaţi în vârful parilor nu se mai puteau opri în mijlocul drumurilor să vorbească unul cu celălalt, nici era chip să te ameţeşti cu ţuică şi să te porneşti pe urmă la umblat, pentru că te puteai trezi oricând doborât şi înglodat până în gât, aşadar, într-una din duminicile când s-au adunat cu toţii în biserica de lemn din preajma cimitirului cel vechi ca să se roage pentru încetarea potopului, sora lui îşi recăpătă numele şi deveni Lodovica. Asta pentru că sosise la urmă împreună cu Căuaciu, croindu-şi calea pe picioroange lungi, solide, dinspre celălalt capăt al satului, şi toată biserica îi putu zări urcând panta uşoară până la poartă, unde lodbele de lemn aşezate de-a cherestulul, făceau o cărare până la primele trepte. Atunci îl apucă nebunia pe Mafteiu Ioanii, proaspăt însurat cu Maria, să îşi facă loc în tindă printre ceilalţi oameni, să se salte pe picioroangele răzămate de peretele bisericii, să se pornească hotărât către ea şi fără ca Lodovica să apuce să se dezmeticească sau să se dea îndărăt, o sărută acolo, în văzul tuturor, prinzând-o de cap şi apăsând-o hotărât pe buze, până ce de uimire sau de revoltă, fata îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi cu el cu tot în noroiul din mijlocul drumului. Toţi au început să râdă, până şi lelea Sîie din Branişte care stătea toată vremea posomorâtă şi bombănea în năframă cât de neisprăviţi sunt oamenii, până şi Maria lui Maftei, căreia păţania soţului ei i se păru din cale afară de năstruşnică şi Grigoraşu Purecelui prinse a comenta cum aşa trebuie răsturnate muierile, când din mijlocul drumului, dintr-un răzor adânc înecat de noroaie se pomeniră cu toţii cu nişte hohote de râs care răsunau pentru prima dată în toată valea Panticeului. Lodovica râdea cu toată gura, dând din picioare şi frământând noroiul, neizbutind să se ridice, aruncând în aerul umed al dimineţii cristalele sparte ale glasului ei, râdea ca şi cum niciodată nu ar fi purtat doliu, nu ar fi stat de-o parte văzând cum prietenele ei se aşează la casa lor şi ea rămâne singură, râdea, Căuaciu ştia asta, trezindu-se în noroi alături de nebunul de Mafteiu şi înţelegând că Fata Spânzuratului plecase. Rămase dintr-o dată ea însăşi, şi a doua zi toţi prietenii lui Mafteiu pe care el îi trăgea la toate prostiile, trupa din care făceau parte Zbengu, Şandor, Găvrişuţ şi Mâţu prinseră a-i face curte. Mai puţin Zbengu, ce-i drept, care nu avea ochi pentru nimeni altcineva decât pentru Cruciţa din Cubleş, nevasta Triţoiului, dar chiar şi aşa, venea şi el pe la ei, veneau în grup seară de seară, povesteau, râdeau şi Lodovica le făcea cozonaci. A fost, poate, vremea cea mai fericită a vieţii lor, se gândi Căuaciu, dar glasul Zbengului îl curmă iar firul gândurilor.

Era cu putinţă? În tot acest timp – Căuaciu se dezmetici dintr-o dată – Zbengu îi povestise despre cum viaţa lui cere o jertfă mare pentru Domnul Isus şi asta va fi tălmăcită prin nunta lui cu Maria lui Maftei, dacă va izbuti el, cu voia cea mare a lui Dumnezeu şi a prietinilor, să o lămurească pe sărmana văduvă că soţul ei nu se va mai întoarce. Aşadar, Maria era pe deplin încredinţată că el trăieşte şi ceva îi spunea lui că gândul nu este întru totul nechibzuit. Mafteiu, căruia el nu i-a dibuit niciodată gândurile şi firea, ar fi încălcat orice lege şi orice poruncă doar de dragul de a face lucrurile altfel; cu voia sau fără voia lui, până şi moartea lui avea să se scrie altfel, da, se prea poate. Doar că Zbengu făcea o mare prostie, chiar dacă i-ar fi găsit el însuşi trupul prin ceva văi neumblate şi i l-ar fi adus în faţă Mariei, ca să vadă şi să creadă precum Toma necredinciosul, chiar şi aşa, planurile lui erau o nerozie cum nu s-a mai pomenit

-Măi Zbengule, pe tine gândul că ai fost ales să faci ceva pântru credinţă, te poate face să îţi pierzi cu totul răbdarea şi să nu vezi din cauza ochilor tocmai lucru pă care îl ai de dus la îndeplinirie, chiar dacă ar sta drept în faţa ta. Cinstit ar fi Zbengule, să te fogădeşti muierii lui Maftei, când în tăţî anii ăştia, de când te ştim, nu ai avut alt dor, nici alt jind, decât după Cruciţa din Cubleş?

Zbengu îl îmbrăţişă cu privirea şi îi răspunse domol:

-Frate Căuaciule, aiesta o fost marele meu păcat de tinereţă, pă care Domul Iisus mi l-o iertat, în clipa în care am ales să mă pocăiesc şi am căpătat un duh nou. De asta viu io şi te chem şi pă tine la pocăinţă, pântru că tu nu pă mine mă ceteşti în aceste vorbe, ci pă tine. Pântru că tocmai tu, de când o murit muierea ta, nu te-ai mai uitat la altele şi ai rămas legat de ea ca scroafa priponită lângă cucuruz, de numa face bale şi nu ajunge la el să îl mânce. Slobode-ţi năcazu, frate Căuaciule, uită-l, şi haida să ne bucurăm împreună în Domnul Hristos de zâlele pă care ni le-o dat să le trăim!

Păsări bezmetice, astea sunt toate vorbele, păsări bezmetice care zboară fără rost şi pe care nu merită să le iei în seamă. Asta îi spusese Căuaciu Lodovicii în acea dimineaţă şi asta îi repetase în toţi anii fecioriei ei în care o porecliseră Fata Spânzuratului, însă acum, dacă rostirea Zbengului ar fi fost o pasăre, ar fi prins-o în mâinile sale bătucite la foale şi i-ar fi despicat coşul pieptului printr-o zmucire a braţelor, ar fi căutat cu degetele, dedesuptul maţelor calde, a inimii şi a ficatului, punga vierzuie a fierii. Numai că ar fi găsit-o, ca în toţi anii de până acum, spartă, cu amărăciunea prelinsă asupra întregii lumi.