Tags

, , , , ,

Pe când vorbeau ei astfel, Şandor îşi termină ultimele slove şi dădu cu pensula înmuiată în ulei de rapiţă peste slovele proaspăt scrise, apoi se repezi pe poartă şi prinse a fluiera prelung, aşa cum o făcea în anii fecioriei când trebuia să îl trezească pe Mâţu şi să îl cheme după el şi după Mafteiu, pe urmele vreunei alte nebunii smulsă din balamalele a ceea ce se cade să faci ca un fecior de treabă aşezat la locul lui. Nedumerit şi uşor întârziat, pentru că trecuseră ani buni de când Şandor nu îl mai strigase astfel, Mâţu se înfiinţă în mijlocul drumului trăgându-şi cojocul în haine, şi dibuind că o fi ceva pricină şturlubatică pentru care vechiul său prieten îl scoate din căldura casei, îşi târşâi picioarele anevoie până în ocolul acestuia, unde Rini cristosul trona în toată frumuseţea lui, răstiginit pe cruce şi răzemat de uşa şurii.

-Da fain, l-ai făcut, mă Şandore, îi spuse Mâţu, dându-şi jos căciula din cap, ca la intrarea în biserică sau în faţa vreunei icoane sfinţite, no amu să îl vedem pe scopitura de pricolici dacă îndrăzneşte să să mai apropie de casa me cu Cristosu aiesta în drum!

– Ţ-aş spune cu mândrie că io l-am făcut, da’ musai să recunosc, mă Potracăne, că cristosu aiesta s-o făcut el sângur, io numa l-am găsât dimineaţa isprăvit gata aşe cum îl vezî, că noaptea l-am lăsat de tătului stângaci. Şi io tare mă tem că mare tulburare s-o pogorât asupra duhurilor, dacă or prins ele să lucre lemnu ca să cheme pă pământ chipu Domnului Iisus şi că mare năcaz să îndreaptă ca nişte nori grei de furtună asupra Panticeului. Prinde de el, că al tău îi, adăugă şi Mâţu îşi slobozi braţele crucii pe spate, iar Şandor o prinse de trunchi şi se îndreptară astfel,unul în spatele celuilalt, ca pe un drum al Golgotei, către ultima casă din sat.

Numai că la vreo douăzeci de paşi în urmă, curioase şi aţâţate nevoie mare, ca şi cum cei doi ar fi cărat în spate o halcă imensă de carne rumenită, cele trei pisici ale Mâţului îi urmară cu cozile înfoiate, ridicate în sus şi mieunând scurt, ca şi cum ar fi fost rost să primească şi ele o bucăţică din trupul cristosului de lemn. Atât îi trebui lui Şandor să vadă, că îl şi  slobozi pe Rini jos în zăpadă şi strigă către ele:

-Haidaţî, mnirosâţî, lighioanele dracului, că nu îi pântru voi! Mă Mâţule, da minte ai tu, mă? Văzut-ai tu de când eşti în vreuna din icoanele în care Christos îşi poartă crucea să să ţână după el tri mâţă galbine, mieunând? În mâţăle aieste ale tale locuieşte on duh de batjocură şi io unu nu vreu să am a face cu ele, strigă Şandor şi lăsând crucea în zăpadă să fie mirosită şi inspectată cu băgare de seamă de mâţe, o luă către casă.

Şi să mai zică lumea despre el că e bolund! Da, înţelegea şi el că minţile i-au fost tulburate şi atunci când se temea din cale afară de cucuvea şi în ultima lună, când de spaimă a bătut toate lucrurile în cuie, dar nici unul din panticeuanii ăştia nu mai pricepeau pe ce lume se află. Bolunziseră cu toţii, şi pe ochii lor se aşternuse un văl de uitare, ca şi cum o vrajă rea i-ar fi preschimbat în lemne, fără ochi şi fără urechi, fără să vadă semnele lumii şi ale vieţii ce sălăjluieşte în cele mai mici lucruri. El nu uitase nici una din poveştile de demult pe care i le spunea bunica, în copilărie, când rămânea câte o zi întreagă să privească cum se învârte roata morii în apă şi se scufundă iar, arucând stropi şi mici curcubee în aerul dimprejur, şi cum de cu seară bătrâna îi arunca în spate un sfeter de lână, să nu răcească şi vocea ei îi povestea despre duhurile care zac în adâncimile pământului aşteptând ziua când vor deschide ochii. Şi despre cei care joacă în flăcări, atraşi de toate vorbele rostite la gura sobei, fără ca oamenii să prindă de veste. Cât de multe primejdii zac în jarul nestins care se vede la fel şi de aici şi de partea cealaltă, numai că acolo umbra e foc şi focul e umbră. Despre făpturile întunerecului cărora le deschizi o poartă atunci când te laşi năpădit de frică şi de necaz şi greu vei mai putea apoi să le alungi, orişicât te-ai strofoca. Şi tocmai ei, nebăgătorii de seamă, ei care se credeau înţelepţi şi veniseră aduşi de Lodovica să îl oprească pe el, tocmai ei erau orbii, surzii şi şchiopii pământului. Zbengu cel care turuia toată vremea despre semnele sfârşitului avea capul atât de plin de vorbe, că nu mai era în stare să vadă nici tulburarea apei din fântâna lui. Şi înţeleptul de Căuaciu, bunul lui cumnat, de atâta vreme nu a putu să priceapă că tocmai Casa Spânzuratului în care locuieşte îşi întinde umbrele asupra vieţii lui, ca pe nişte braţe hulpave şi nepotolite şi nimic nu o va opri până ce nu-i va îneca întru totul cugetul în propria ei întunecime. Să trăieşti prin lume şi să nu vezi că la tot pasul lucrurile îşi ciulesc urechile la trecerea ta, sporovăiesc între ele, se împletesc şi îţi cuprind fiecare pas ca vrejurile alunecoase ale iederii.

Cu aceste gânduri întră Şandor Bolundu în casă şi îi găsi pe Zbengu şi pe Căuaciu aşezaţi la cele două capete ale mesei, primul debordând de înţelepciunea propriei sale bucurii, celălalt doborât de cumpătarea îngrijorată pe care i-a dat-o tristeţea, amândoi orbi în faţa freamătului nestins al lumii.

– Bine aţî vinit în case me la acest ceas, în care duhurile sunt tulburate! strigă Şandor şi amândoi oaspeţii se uitară la el cu acel amestec de milă şi îngrijorare ce se ivea pe chipurile oamenilor în preajma unui bolnav fără scăpare, dorindu-şi ca celălalt să fi tăcut. Fireşte, îl ignorară, apoi continuară să vorbească despre Mafteiu Ioanii şi despre pricina necunoscută care l-o fi împins să se apuce de băut atât de devreme, atât de tânăr. Şi cât de nemiloasă fusese viaţa cu ei toţi, cei cinci prieteni nedespărţiţi din vremea tinereţii lor, Măţu, Găvrişuţ, Mafteiu, Şandor şi Zbengu. Era oare în sâmbure de adevăr în aceste cuvinte? Dacă stăteai să te socoteşti pe îndelete, povestea fiecăruia a decurs ca şi cum atunci, în tinereţe, cu toţii ar fi luat parte la un mare păcat, ar fi neîndreptăţit pe cineva şi abia cum îşi ispăşeau vina, fiecare singur cu nebuniile lui. Dar până la urmă cine din cunoscuţii lor nu avea o soartă grea şi cărora dintre oamenii din sat le-ar fi venit să spună cu inima uşoară că sunt pe deplin fericiţi? Poate doar lui Grigoraşu Purecelui, însă el nu era întocmai de-al locului, ca şi domnişorul Gheriu şi sora lui. Doar străinii erau fericiţi, îşi spuse, însă se sătură repede de astfel de gânduri şi poveşti muiereşti.

– Duhurile sunt tulburate! reluă el apăsat şi privindu-l pe fiecare drept în ochi. Socotiţi voi singuri, dacă nu mă credeţi pă mine, ieşiţî noaptea afară şi priviţi înspre pădurea Hagăului! Pentru că în ultimele nopţi se iviseră limbi de foc ce creşteau ca nişte fuioare la liziera pădurii, se plimbau o vreme ca purtate de vânt şi apoi de ştergeau pe neaşteptate. Pentru că în zăpada din spatele caselor apăruseră urme care veneau de nicăieri şi se pierdeau nicăieri, ca şi cum o făptură cu paşi de om şi-ar fi luat zborul din mijlocul câmpului. Şi pentru că în acea iarnă lupii nu se auziseră urlând în apropierea satului şi asta era lucru necurat, pentru că doar duhurile cele rele şi spaimele nopţii ar fi putu să îi fi ţinut departe, ca de un loc blestemat. Copiii care urcaseră către Drumul Ungurului să adune vâsc din castanii de lângă vechiul puţ auziseră un vuiet de spaimă venind din adâncimile apei şi ei toţi, chiar şi Căuaciu cel cuminte, au văzut trupul pricoliciului trecând drumul în lumina lunii. Apoi, din toamnă toate lucrurile s-au dat peste cap şi s-au aruncat cu capul înainte înspre fapte şi întâmplări cum nu se mai pomeniseră prin sat şi aici Zbengu şi Căuaciu încuviinţară. Hotărât lucru se întâmpla ceva. Poate nu chiar de la viitura din toamnă, dar neîndoielnic, de la venirea domnişoarei Maria, se întâmpla ceva, de parcă întreaga fire s-ar fi trezit la viaţă în freamăt şi ar fi încercat să îi trezească şi pe ei, ca să stea de veghe, pentru că se întâmpla ceva. Şi dacă nu vor băga bine de seamă, curând, umbrele acelei ameninţări se vor năspusti asupra tuturor.

-E sfărşitul lumii, spuse Zbengu.

-E iarna asta în care bărbaţii nu au de lucru, să gândesc numa la prostii, spuse Lodovica scoţându-şi coveţile cu aluat afară din casă.

Şi totuşi, Şandor rămase îndoit. În ce fel s-ar fi legat de toate astea venirea domnişoarei, care stătea toată ziua în casă, fără să iasă prea mult, fără să aibă de a face cu oamenii din sat şi să răspândească un duh de ceartă sau de petrecere? Nici ea, nici domnişorul Gheriu, cu vocea lui blândă care îl liniştise de atâtea ori, nu puteau fi altceva decât un punct de statornicie şi de linişte, care nu va răsturna nici într-un chip rânduiala firii. Nu, tulburarea asta venea din altă parte.

-Roata! spuse Şandor şi ceilalţi îl priviră fără să priceapă. Noi le-am deschis poarta, Zbengule, noi i-am trezât şi i-am chemat! mai adăugă Şandor, întunecat la faţă, înainte de a se năpusti pe uşă afară.