Tags

, , , , ,

În acea seară, la câteva clipe după asfinţitul soarelui, auziră cu toţii, dintr-un capăt în celălalt al văii, vuietul îndepărtat, apoi urletul din ce în ce mai cavernos, venind dinspre Sărata, ca o plângere deznădăjduită. Zbengu mai avea câţiva paşi de urcat până la casa lui de deasupra satului, când îl auzi apropiindu-se ca o amintire a oceanului pe care plutise şi încolo şi încoace, a valurilor mari şi a talazurilor decătuşate de jur împrejurul vaporului şi văzu, întorcându-şi privirea spre apus, cum coamele de zăpadă ale dealurilor sunt retezate drept ca printr-o lovitură de secure şi cum sunt risipite apoi în vârtejuri albe care se învolburează coborând coastele. Orizontul se tulbură şi o pâclă cenuşie umbri drumul Sărăţii, luă cu asalt contururile dezgolite ale copacilor, înghiţi tot ce îi ieşi în cale şi se apropie de sat ca un şuvoi pentru care nu mai este zăgaz. Primii fură loviţi castanii cei înalţi de pe valea Micuşului, vijelia îndoindu-le coroanele şi smulgând din îmbrăţişarea lor sutele, poate miile de ciori adăpostite acolo peste noapte, aruncându-le în văzduh fără a le mai da răgaz să se dezmeticească, suflându-le, desfăşurându-le  ca pe o flamură lungă şi neagră asupra întregului sat. Când prima rafală puternică îl izbi, întinzând un braţ al croncăniturilor înspăimântate deasupra casei lui, Zbengu, cu picioarele înfipte în omătul măturat în faţa casei, primi în obraji răsuflarea caldă şi umedă a unei furtuni de vară şi cum în plin miez al iernii, o asemenea venire nu putea decât să stea drept mărturie că puterile cerurilor sunt clătinate, intră în odaia în care dormea, cu gândurile pline de cuvintele psalmistului şi cu urletul vijeliei care îi arunca bulgări albi în geamuri. Din vânturi îţi faci soli şi din flăcări de foc slujitori, din nori îţi faci carul şi umbli pe aripile vântului, murmură Zbengu, căutând să desluşească ceva din amestecul bezmetic de fulgi şi noapte de afară, dar în zadar, pentru că ultima geană roşiatică a asfinţitului fusese deja înghiţită în furtuna asta de capăt de lume, mai mult vaiet decât întunecime. Pentru că se auzeau lătrând toţi câinii de pe la toate casele şi vitele începură să răcnească în grajduri, în trosnetul lucrurilor de prin curţi, ridicate în aer şi izbite de porţi, de ziduri. De-a lungul arcului pe care îl făcea valea sub ferestrele lui, răchiţile fuseseră încovoiate, şi pe alocuri, acolo unde malul era abrupt şi rădăcinile prea firave, smulse din pământul îngheţat şi prăvălite în pârâu. Ramurile prelungi ale sălciilor plângătoare erau smucite, rupte din pojghiţa de gheaţă a apei ce le-ar fi ţinut încremenite până înspre primăvară şi întoarse cu putere spre nord, ca nişte plete despletite în vânt, uneori revenind, încovoindu-se şi izbind iarăşi, ca nişte bice, în fereastra domnişoarei Maria.

O gheară, asta văzu ea scrijelită în gheaţa din fereastră, acolo unde a lovit salcia, urma a cinci degete cu unghii ascuţite de fiară sălbatică, trecând în goană bezmetică pe lângă odaia ei, încercând să intre, scurmând în sticlă, şi năpustindu-se mai departe pe vale, către casa Mariei lui Maftei. Aici vijelia nu mai fu zăgăzuită, ci intră, izbind cu putere geamurile de pereţi, smulgând perdelele de la locul lor, ridicând şervetul alb din cânepă aşezat pe masă de mai bine de trei luni, pentru a risipi făina neatinsă, semnul întoarcerii celui mort, într-un vârtej mic, vremelnic. Când văduva se năpusti înăuntru, în odaia dinspre drum, alertată de zgomote, apucă să închidă anevoie ferestrele şi văzu ştergarul aruncat pe jos, înţelese că mult aşteptata urmă a unor gheare de pasăre în făină nici nu venise şi nici nu avea să mai vină niciodată, că aşteptarea ei e zadarnică. Chiar dacă nu murise, Maftei nu avea să se mai întoarcă în veac şi toate nădejdile ei de a-şi recăpăta bărbatul, viu sau mort, fuseseră luate de apă şi de vânt, ca ulucile din gard, săltate şi purtate pe sus, în rotocoale mari până spre mijlocul piaţului. Nastasîuca Gavrişoaiei se feri, căci una din ele aproape că o izbi în cap, şi strângându-şi cojocul în jurul trupului, o luă la fugă pe uliţa din jos, văzu cum pietre şi ţurţuri de gheaţă culese de pe drum şi de sub streaşinile caselor zburau în geamurile Susiţei, ca şi cum toate nevestele păgubite de nurii curvei şi-ar fi aruncat mânia şi necazul în voia vijeliei. Ceva mai încolo, în dreptul ocolului Mâţului, cristosul de lemn sprijinit de casă se răsturnase între parii gardului şi vântul rotea acum braţele crucii ca pe o morişcă, atât de repede încât trupul şi chipul Domnului părea că priveşte în ambele părţi deodată. Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, si urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor, murmură Zbengu, chiar şi atunci când se năpusteşte viforul şi întreaga fire se face strigăt asurzitor.

-Luaţi şi beţi, ne mai încălzâm şi noi o ţâră! le spuse Traianu Ioanii bărbaţilor prinşi de furtună în cârciuma lui Mendel, destupând sticla şi mai turnând fiecăruia încă un pahar.

Porţile cele noi ale hanului, închise şi ferecate cu drugul de fier sunau de parcă un taur s-ar fi izbit în fiece clipă cu capul de ele. Aici, la răscrucile drumurilor care urcă la Niculae din deal, coboară dinspre Sărata şi merg către piaţ, pumnul furtunii lovea cel mai puternic, de parcă aşezarea lui Mendel în acest loc ar fi trebuit surpată şi ştearsă pe vecie de pe faţa pământului. În curte, porţile cele mari ale şurii fuseseră deschise şi cele două trăsuri scoase din folosinţă pe vreme de iarnă se mişcau singure, izbindu-se una de alta.

-E vreme de ducă. îi spusese Şalma  lui Traian, în ziua în care a plecat. Mai cu samă pântru jidovi dar pântru noi toţi vremurile să întunecă şi primejdia creşte.

Primejdia e deja aici, îşi spuse Traian, cercetând întunerecul de afară. Pe unde se ascundea celălalt pe vremea asta? Ce cotlon ferit, ce încăpere dosită, ce colţ întunecat ferit de ochii înspăimântaţi ai gazdei şi de urletul descreierat al vântului îşi găsise? Dospind, pândind ca o bestie însetată de sânge, câutând doar prilejul cel mai bun ca să lovească, niciodată făţiş, niciodată cu un pumnal ce ţi se înfige in faţă, ci pe din lături, săvârşind o faptă care avea să cadă pe seama fratelui mai mic. Şi oare ea ce făcea? Şi-a aprins deja lumânarea? S-a scufundat în ceaslovul ei, uitând de vijelia de afară, de mânia dezlănţuită a puterilor firii, întru totul nebăgătoare de seamă la paşii care se aud pe lângă zid până la uşa ei, tocmai acum când în vacarmul furtunii, orice se poate întâmpla, pentru că nimeni nu va auzi nimic, nici ţipăt, nici scaune şi mese prăbuşite. Traian o chemă pe Aviş din spatele tejghelei, o lămuri că are o treabă grabnică de descâlcit şi îşi făcu curaj să se avânte în mijlocul urgiei, când se trezi în uşa cârciumei, deschisă larg de vânt, cu Toma Găvrişoaiei, mic şi speriat până peste poate.

-M-o trimăs tata să te chem până la noi, zâce să vii amu amu că îi mare grabă. El şi cu Şandor Bolundu.

În cele trei colţuri ale satului, vocile copiilor au sunat aproape în acelaşi timp şi oricât ar fi părut de smintită întâmplarea, Mâţu, Traianu Ioanii şi Zbengu au înţeles pe loc că Găvrişuţ nu şi-ar fi trimis copiii să îi cheme pe o vreme ca asta, şi încă în mare grabă, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva foarte grav. Aşa că Zbengu îşi întrerupse rugăciunile, o aşeză pe Nica lui Găvrişuţ la masă şi îi turnă o cană de lapte cald.

-Merem mintenată, da stai până să mai potoleşte urgia. O să vezî că izbucnirea asta să aşază ca nisipu în fundu apii, şi dacă om ridica uăchii în sus, om vede iară stelele şi pă drum încolo te-oi învăţa numele lor. Toate trec, Nică dragă, şi lucrurile care ne înspăimântă şi cele care ne bucură, cum scrie psalmistul, o zî istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre trecerea ei. Şi asta, fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzât, dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor mere până la marginile lumii.