Tags

, , , , ,

Toate trec şi timpul le mătură pe toate, fie ele vijelii sau spaime, adunându-le într-un morman de rămăşiţe care se întâlnesc şi se confundă, dar nu acelaşi lucru se putea spune despre mânia Găvrişoaiei, păstrată vie şi înteţită de toate semnele mulţumirii celor din jur. În nici una din zilele scurse până la apusul acela de furtună nu îşi găsise odihna, ci se duse de mai multe ori până în şura domnişorului Gheriu, îşi căută să intre în vorbă cu Şofron, ca să fie ea cea care va culege primele roade ale făcăturii. Din clipă în clipă să aştepta să audă despre răul care a cuprins-o dinspre pântece pe domnişoara Maria, căci în rărunchi şi în adâncimile pântecelui îi trimisese ea gândul cel rău îmbibat în mercur şi prelins deasupra funiei de mort cu care, fără să ştie şi cu atât mai puţin să bage de seamă, Şofron lega toate cursele de şoareci ale casei. Nici o veste nu veni, decât că rănile de la piciorul domnişorului întârziau să se vindece, dar domnişoara continua să îşi facă în fiecare dimineaţă plimbările de sub Hagău, teafără şi dreaptă ca întotdeauna, aşa că Găvrişoaie îşi vărsă amarul ridicând gura asupra Anei Sofiei, şi se alesese cu câţiva pari croiţi cu obidă peste cap. Când vijelia se pogorî asupra ocolului ei, smulgând de la loc latrina şi răsturnând-o câţiva paşi mai încolo, în grădina împrejmuită unde vara creşteau straturile, Găvrişoaie zăcea întinsă în pat în odaia dinspre piaţ, cu lampa stinsă şi lemnele pocnind în sobă, cu o năframă înmuiată în ceai de romoniţă lipită peste vânătăile din tâmple şi din frunte. Auzi vacarmul de afară, auzi apoi vocea lui Şandor Bolundu povestindu-i ceva lui Găvrişuţ şi lămurindu-l de adevărul propriilor vorbe, însă nu se ridică şi nu ieşi. Nu aveau decât să îşi sfarme cu toţii creierii în rătăcirile nesăbuite ale propriilor cugete, nu aveau decât să se adune toţi dracii în vântul de afară şi să îi zguduie întrega casă, ea nu vroia cu nici un chip să se clintească din pat. Nici chiar când vocile din bucătărie se înmulţiră şi îi recunoscu rând pe rând pe Mâţu, pe Traianu Ioanii şi pe Zbengu, aşezându-se la masă şi schimbând repezit mai multe vorbe. Iar când între ei se lăsă vreme îndelungată tăcerea, nu ar mai fi putut să îşi înfrâneze curiozitatea în privinţa a ceea ce se petrecea acolo, dacă nu dădea Domnul să fi adormit şi să uite, măcar pentru câteva ceasuri de somn, de patimile care o munceau zi de zi.

Aşa se făcu, că netulburaţi de asprimea Găvrişoaiei, aşezaţi la masă cu paharul de ţuică în faţă, în pofida furtunii care ameninţa să sfărâme închizătoarea uşii şi blana ferestrei, cei cinci bărbaţi şezură la sfat şi cel care vorbi îndelung fu Şandor Bolundu.

–          Îs mai bine de cincisprăzăce ai de când nu ne-am mai adunat tăţi cinci laolaltă şi tare mă tem că nu vom mai pute să o facem altu în veac, de când Mafteiu s-o dus dintre noi, de asta te-am chemat pă tine, Trăiene, să ţâi locu fratelui tău, şi să te mai rugăm cu tăţîî on lucru de forte mare însemnătate. Da nu înainte să vă spui că mâine sară să împlinesc cincisprăzăce ai de când am petrecut şi am sărbătorit laolaltă pă Sfântu Ioan al iernii, şi am urcat că tăţîî pă Hongaş să aprindem roate de foc şi să le slobozâm să să duruie la vale, cum cere datina. Şi Doamne mulţămăscu-ţî că pă vremea aia, tu, Mâţule, erai citov şi nu ţî să împleticeu tri pisici între picioare, nici io nu bătem lucrurile în cuie, nici tu, Zbengule, nu te ţăpai în genunchi să mulţămeşti lui Dumniezo şi pântru bătaie sau foc şi nici tu, Găvrişuţ, încă nu ţ-ai fost legată de grumaz dracu aiesta de muiere. Şi nici Mafteiu nu căzusă încă în patima beţâii, măcar că tădeauna o fost mai sărit păstă cal decât noi tăţî laolaltă.

Zbengu tresări aducându-şi aminte de acea noapte. Luaseră cele cinci roţi cu şomoioagele de paie bine legate de spiţe şi îmbibate în păcură, le-au încărcat în căruţa lui Şandor şi s-au pornit să urce cu toţii drumul Hagăului, pe o noapte întunecată de iarnă, lipsită de zăpadă sau de strălucirea lunii, şi totuşi, chipurile lor tinere i se întipăriseră în minte: Găvrişuţ, cu purtarea lui aleasă de ungur, făleţ şi cu hainele curate, înşiretate de un fir galben, cum se poartă la oaste, Mâţu sau Potracănu, cum îi spuneau ei pe atunci, mai slab şi mai vesel decât acum, povestindu-le ceva despre urşii de la munte care au ieşit din bârloguri şi nu îşi găsesc odihna (totdeauna a avut ceva cu animalele), Şandor conducând calul de căpăstru şi Maftei aşezat pe capră, aruncându-le râzând bice pe spinare, să grăbească pasul până nu trece seara şi nu se închide poarta. Căci după cum bătrânii, babele şi vechiul preot povesteau, aşa cum de Sânziene se deschideau cerurile, de sfântul Ioan al iernii se deschideau porţile celor care zac în adâncime, duhurile apelor şi ale tăriilor ascunse departe în ţinuturi uitate şi dosite sub pământ, şi atunci feciorii, doar cei care erau încă verguri, necăsătoriţi, trebuiau să îi înştiinţeze că soarele a început iar să crească şi că iarna nu va ţine veşnic. Doar astfel aveau să obţină binecuvântarea puterii pământului, doar astfel aveau să îi culeagă roada şi să nu se teamă la tot pasul că li se va deschide ţărâna sub picioare şi îi va înghiţi cu totul. Pentru că dacă oamenii uitau de datini, duhurile aveau să îşi ceară prinosul de jertfă şi nu pregetau să ademenească şi să târască în bezna unor temniţe necunoscute un suflet uman. De aceea roţile trebuiau aprinse pe dealuri câtă vreme poarta acelei lumi mai era încă deschisă, în seara de Sfântul Ioan şi a Bobotezei când întreaga fire primeşte vestea botezului Domnului, iar ele, spiritele nenumite şi întunecate, îţi dezvăluiau spre mulţumire locurile în care zac îngropate comori şi unde dacă sapi, poţi descoperi nestemate. Sau cel puţin asta era credinţa, despre care lui Zbengu îi păsa prea puţin, pentru că în acea seară toată fiinţa lui era cutremurată la gândul că era pe drumul Cubleşului şi că dincolo de dealul pe care îl urca, apoi altul şi încă altul, încă trei văi domoale şi două păduri întunecate se afla casa Cruciţei.

-Numai că atunci sara, mare păcat o căzut pă capu nost şi mare blăstăm, pântru că nu ne-am ţânut de datină cum o trăbuit, continuă Şandor, pântru că descreieratu de Maftei era deja însurat cu Maria şi nu era slobod să puie mâna pă roata aprinsă. Nu vă uitaţî aşe la mine, că spui adevărul. Uitaţî-vă numai bine în urmă la câte ni s-o tras la fiecare din acea noapte.

Aşa că Şandor le aminti cum roata lui aprinsă, mai mare şi mai frumoasă decât a celorlaţi, nu se opri până ce nu se izbi de şura armeanului care luă foc şi întreg satul fugi într-un suflet să stingă vâlvătaia. Şi aşa a ajuns el argat la armean, ca să îşi plătească datoria şi în vreme ce lucra acolo, găsise cei trei pui de pisică ce i-au luat minţile şi cinstea Măţului. Şi găsind el cu cale să se aşeze la casa lui împreună cu Lodovica, sora Căuaciului, armeanul îi dărui cei doi boi, pe care i-a dus la târg şi i-a vândut, ca să piardă toţi banii de pe ei şi odată cu ei şi propria minte. Şi oare Găvrişuţ însuşi nu se pricopsise el cu o nevastă de pomină, a cărei nuntă cu Şofron urma să se ţină în casele şi curţile Gheriului, moştenite de la unchiul său armean? Şi a doua lui nebunie, nu era oare pricinuită de venirea domnişoarei Maria, când s-a răsturnat trăsura pe el, de a ajuns să creadă că toate lucrurile sunt cu capul în jos, aşa cum trebuie că gândesc şi duhurile ascunse în pământuri? Şi se mai mirau ei acum că trupul lui Mafteiu, cel dus de ape nu a mai fost găsit, când el însuşi încălcase în acea noapte legea pământului şi tocmai el a fost cerut ca jertfă de cei ce locuiesc în adâncime?

-Nu vedeţi voi cum toată viaţa voastră şi-a urmat cursul deşirându-se ca un nod din locul unde s-au pogorât roţile aruncate de noi în noaptea aia? Orice am fi făcut, soarta noastră s-a hotărât în curtea armeanului şi mai apoi a Gheriului, ca şi cum locul ne-ar ţine pe toţi legaţi cu sfoară şi cu toţii jucăm ca ursul sub braţul puternic al blăstămului.

– Bine Şandore, aieste îs crezuri păgâne, noi trebe să cătăm la mântuirea şi slobozenia pă care o căpătăm în Christos, îi răspunse Zbengu. Vezî tu să fiu io legat oareşicum?

-Nu te grăbi, că nici la tine nu îi târzâu să ajungă degetele sorţîî, măi Zbengule, îi spuse Şandor şi apoi cercetă chipurile prietenilor săi. Măţu aproape că adormise pe scaun cu două din pisicile lui torcându-i în braţe, iar Găvrişuţ era atât de mulţumit că are oaspeţi fără să îi zorească pe toţi vocea aspră a muierii, încât nici nu se mai străduia să judece dacă cele povestite de vechiul său tovarăş din tinereţe aveau vreun saţ sau nu. Aşa că Şandor Bolundu se întoarse către Traianu Ioanii şi grăi astfel:

-Dintre noi toţi, Trăiene, doar tu mai poţi aprinde o roată mâine sară, pântru că eşti sângur şi poate s-or îndura duhurile să sloboadă sufletul nenorocitului tău frate. Dacă îi aprinde sau nu, asta îi treaba ta, însă altă rugăminte importantă am la tine. Zâlele trecute o fost pă la mine domnişoara Maria, sora Gheriului, să îmi ceară o roată de aprins, că vre să urce sângură pă Hongaş şi să să bage şi ea în samă ca musca în lapte şi cioara în căcat. Frate-meo Şofron s-o prăbălit să o lămurească că cu aieste treburi nu îi de glumit, da’ ea să crede mai ocoşe decât tătă lumea, şi să duce nerămas mâine noapte. Dacă muierea asta îşi bagă degetele unde nu trebe, on alt blăstăm îi asupra capului nostru a tuturor. Musai oprită. Noi nu avem voie să suim Hongaşu că niciunu nu mai suntem ficiori, până şi Zbengu aiesta cât să ţâne de sfânt, tare mă tem că tăt tăt tăt s-o curvăsălit pân America cee a lui. Numa tu poţî mere, pântru noi toţi şi pentru sufletu amărâtului de Mafteiu, să opreşti mâna muierii ăsteia.

Traian îl privi înlemnit, fără să clipească. Dacă l-ar fi lăsat cugetul să râdă de atâta socoteală zadarnică, de atâta prostie câtă se afla în gândurile credule ale celuilalt, glasul său ar fi acoperit până şi urletul furtunii de afară. Auzi tu, o faptă pentru sufletul amărâtului de Mafteiu care îi pândea din întunerec, care chiar acum, ar fi vrut să îi spună lui Şandor, chiar acum poate că ne ascultă pitit undeva printre grinzile din podul casei lui Găvrişuţ, care l-a urmărit ca o umbră abia întrezărită în toate aceste zile, poate în toate aceste luni. Care i-a ghicit tulburarea pricinuită de vocea şi ochii domnişoarei Maria şi îşi găsise locul în care să lovească cel mai dureros, da, tocmai trupul lipsit de apărare al acestei femei străine care nu ştia unde nimerise, în ce cuib întunecat de patimi şi blesteme. Şi care chiar în următoarea seară avea să se ducă singură, nemânată de nimeni şi nemomită, în bezna nopţii, pe drumul Hagăului. Aceleaşi urme întipărite în zăpadă aveau să fie în spatele ei şi de această dată, la adăpostul întunerecului, nu îşi vor mai cruţa prada. Acum înţelegea, fireşte, înţelegea de ce celălalt nu venise în cimitir, de ce nu avea să rişte nimic, nici măcar acum pe vreme de furtună. Doar şi el şi Mendel o auziseră pe domnişoara Maria spunând clar în curtea lui Şandor că va merge singură să aprindă roata şi urechile celuilalt pitite în ascunzătorile şurii sau ale poieţii auziseră acelaşi lucru.

-Bine, stai liniştit, merg! făgădui Traian şi în aceeaşi seară, reîntors acasă în urletul necontenit al furtunii, îi ceru lui Niculae din Deal cuţitele lungi şi ascuţite cu care acesta nu demult înjunghiase câinii sotelecanilor.