Tags

, , ,

Páncélcseh, Január 6, 1899

 Şalma,

Dacă scrisoarea mea a ajuns până la tine, nădăjduiesc că te găseşte sănătoasă şi plină de mulţumire pentru alegerea pe care ai făcut-o, apoi penelul se opri. De fapt, nu era adevărat, ea nu nutrea nici îngrijorare, nici nădejde, nici mulţumire de soarta Şalmei, pentru ce aceste politeţuri? Dacă învăţase ceva din toată viaţa ei era că mai presus de toate, trebuie să rămână onestă, oricât de dure, de nepotrivite sau de condamnabile ar suna vorbele ei, şi da, dacă domnişoara Maria Vigné Waldheim, pentru a lăsa deoparte numele românesc al tatălui, era cunoscută prin ceva în cercurile pe care le frecventase înainte de acest an şi chiar şi în lumea mică a Panticeului, erau cuvintele ei răspicate, lipsite de delicaţeturi sociale. Ce o apucase să se exprime astfel într-o scrisoare pe care o adresa unei necunoscute, căreia îi şi recomanda, printre altele, la sfatul lui Grigoraşu Purecelui, să îşi caute adăpostul într-un bordel, dacă viaţa se va dovedi mai crudă decât visase? O promisiune era o promisiune şi domnişoara avea să se ţină de ea şi să termine acea scrisoare, dar nu acum. Pentru că dintr-o dată geamurile începuseră să se clatine ca şi cum vântul acela pornit pe neaşteptate ar fi încercat să le smulgă de la loc, despletind crengile sălciilor şi scurmându-i în gheaţa din fereastră urma prelungă a unei gheare cu cinci degete. Ca o pasăre imensă sau ca un om căruia îi crescuseră în neştire unghiile, se gândi domnişoara, aşezându-se pe pat şi ascultând urletul furtunii, simţind pentru prima dată de la venirea ei, că piaţa largă a satului şi casele dimprejur nu erau nicidecum o pavăză împotriva stihiilor naturii, a câmpului gol şi a pădurilor fără capăt ce porneau de pe culmea dealurilor împrejmuitoare. Şi da, constată cu mirare şi zâmbi înfrigurată, potrivindu-şi pe umeri pelerina, întrebându-se dacă nu cumva vijelia va smulge acoperişul acela cu grinzi cu tot, că pentru prima oară în foarte mulţi ani, îi era frică. Nici ea nu ştia de ce, pentru că aşa cum bine bănuise Traianu Ioanii, ea nu băgase în seamă zgomotul paşilor care treceau în dreptul ferestrelor ei sau, dacă îi auzise, îşi închipui că era Şofron, care mătura omătul sau lucra prin ocol până la ore înaintate. Îşi strânse pelerina în jur şi ieşi în cerdac, înfruntând vârtejurile de vânt de afară, care scurmau adânc în zăpada din răzoare, smulgând şi risipind mai apoi frunzele umede îngropate încă din toamnă. Prin curte zburau la înălţimea unui cap de om tot felul de obiecte, câteva ţigle de pe casele din faţă (pentru că cele dinpre părău, unde locuia ea îşi păstrau vechiul acoperiş de paie), ghivece de flori goale. O lopată de măturat zăpada, răsturnată în preajma cerdacului se răsturna de pe o parte pe cealaltă.

Văzu totul în câteva secunde, pentru că nu zăbovi, ci se îndreptă în paşi alerţi către casele Gheriului, traversând puntea de lemn care lega cerdacul celor două clădiri, unde vijelia bătea cu toată puterea, aproape smulgându-i pelerina de pe umeri. Trei paşi săltaţi, grăbiţi, atât îi luă să treacă puntea şi mai apoi se năpusti înfrigurată în salon, unde Şofron punea câteva lemne uscate pe foc şi Gheriu se odihnea în fotoliu cu cartea în braţe, însă nu frigul şi vântul o speriase, ci ceea ce reuşise să surprindă cu coada ochiului. Cineva sau ceva se tărâse de-a lungul zidului înspre treptele care coborau în pivniţă, o siluetă neagră, încovrigată, lipită de zidul alb. În răstimpul celor trei paşi ai ei, celălalt alunecă rapid pe lângă zid, ca şi cum ar fi plutit, fără saltul uşor pe care îl dă apăsarea pământului şi se întoarse să o pândească din bezna beciului. Poate că nu era nimic, decât un joc de umbre şi alcătuiri fantastice pe care le adunase furtuna din frunz, fulgi şi vrejuri, un salt ca de pisică neagră imensă, ca de câine, ca de om încovrigat cu chip palid şi ochi livizi, alunecoşi şi ei, lipiţi de zidul pivniţii de vinuri. Poate că scrisese prea mult şi Maria lui Şofron avea dreptate să o avertizeze, ochii începeau să îi joace feste, să îi zămislească năluciri ale propriei ei umbre umflate de furtună. Poate a fost doar umbla pelerinei ei, nimic altceva, şi totuşi îi spuse lui Gheriu:

-Mă gândesc că ar trebui să ţii închisă pivniţa cu vinuri, dar celălalt nu îi răspunse, ci o privi doar, mirat, insistent, aşteptând o lămurire.  Poate că ar trebui să o închizi cu nişte porţi din lemn, ferecate.

-Mare minune că domnişoara pomeneşte de porţî ferecate tumna în noaptea asta, când mâine sară, de sfântul Ioan al iernii, porţâle pământului să deschid, se băgă în seamă Şofron şi prinse să le povestească, atât cât îşi mai amintea din poveştile bunicii sau ale Ioanei, mama lui Traian, cum mulţi oameni s-au pierdut în văgăunile pământului, atraşi de nestemate, sau de glasuri tainice şi nu s-au mai întors. Că în acea noapte, toate căile de intrare în tărâmul ascuns în adâncimile pământului sunt larg deschise şi cei mai necugetaţi se avântă, momiţi de bogăţii sau de alte pofte neruşinate. Doar că în acelaşi timp, duhurile ferecate în adâncime, şi cele bune şi cele rele, sunt slobozite să rătăcească pe pământ şi unele dintre ele se bagă în trupuri de animale. Aşa se lămureşte de ce în noaptea de Sfântul Ioan, animalelor li se descleştează glasul şi prind a vorbi ca oamenii, numai că nu ele povestesc, ci duhul care le dă imbold şi pricepere dinlăuntru.

-De asta, domnişoră, îi mare primejdie să le înfrunţî şi să faci altfel decât cere datina. Să mă ierţî, dar dacă vrei să aprinzî  roata mâine sară, io unu nu te însoţăsc nici mort, pântru că îs bărbat căsătorit şi nu vreu să mă fac părtaş la blăstămu pă care dumitale îl arunci asupra satului ăstuia.

Numai că domnişoara nici nu se obosi să îi mai răspundă. Se săturase de toţi oamenii ăştia nespălaţi şi înapoiaţi, care îşi suflau nasul cu două degete, aruncându-şi apoi mizeria pe jos, unde apucau, în drum sau pe podeaua casei, auzise deja destul despre datinile şi legile lor. Îi tolerase, pentru că asta fusese alegerea şi toana stranie a Gheriului, să îşi ia slugi dintre români şi nu dintre unguri, aşa cum se cădea unei familii ca a lor, dar acum vorba tărăgănată şi sfătoasă a lui Şofron, a Lodovicii lui Şandor şi a lui Grigoraşu Purecelui îi dădu de înţeles că toţi panticeuanii ăştia se făceau vinovaţi de o formă de trufie nejustificată. Nu erau cu nimic mai breji decât alţi oamenii pe care îi întâlnise pe alte meleaguri, din contră, aşa că nici măcar din politeţe, nu se va feri să urce a doua seară pe Hongaş, chiar dacă asta le călca datina pe faţă. Vroia să se amuze, să vadă şi ea dealul pe care îl străbătea în fiecare dimineaţă brăzdat de roţi aprinse care coboară la vale şi nimic nu avea să o oprească. Hotărârea îi fu întărită a doua zi dimineaţa când se trezi şi deschizând geamul înspre vale, auzi, pentru prima dată de la venirea ei în sat, pârâul curgând pe sub pojghiţa de gheaţă. După furtuna din noapte se încălzise brusc şi zăpada răscolită de vijelie începea să se topească. Dacă va fi o iarnă blândă, va pleca mai repede, îşi spuse domnişoara, ca atare, va profita din plin de toate zilele în care va mai rămâne şi în clipa în care intră în salon, cugetele ei îşi găsiră sprijinul. Niculae din Deal stătea drept în picioare, mirându-se nevoie mare de pendulă, privind fascinat cum se mişcă limba ei în stânga şi în dreapta, fără să se oprească. Era pentru prima oară în salonul Gheriului şi i se măriseră ochii lui albaştri de câte lucruri descoperise într-o singură dimineaţă. Domnişorul nu putea să îl primească pentru că nu se simţea bine şi prefera să nu se ridice din pat, dar domnişoara avea să vină imediat, aşa îl anunţă Şofron, fără să priceapă ce vrea prostul satului cu tinerii stăpâni. Niculae îl privi fericit, cu ochii măriţi şi rămase proţăpit în faţa pendulei până la intrarea ei, când strigă voios:

-Bună dimineaţa, domnişoală! Temutu-te-ai de fultună?

-Da, Niculae, chiar m-am temut, îi răspunse domnişoara zâmbind. Asta ai venit să mă întrebi?

– Domnişolă, io tădeauna am zâs că io mă aflu mai bine pă câmp cu uăile, decât în casăle uominilor, numa că în aşe casă ca asta, şi io aş locui. Aş da uăile mele pă ea. Şi asta, numa că îs gândit de domnişolu Gheriu! Am înţăles că nu să află bine defel şi dacă îi de la cum l-o muşcat câinele, io îs vinovat. Aşe că am vinit să îmi plătesc datolia! adăugă el, luând de pe masă o statuetă de porţelan ce înfăţişa trei oi şi o păstoriţă cântând din fluier. La uăile astea îs plea mici picioalele dinapoi!, apoi văzând cum domnişoara îl priveşte fără să înţeleagă, Niculae adăugă: Bolundu de Şoflon şi cu Tlaian nu vor să te lese să aplinzî focu la noapte pă Hongaş. Ştii ce? Aşe cum o vinit domnişolu Gheliu cu mine la peţât, viu io cu dumneata, să vedem numa, lăsa-te-or? Apoi rămase cu gura căscată de mirare, dându-şi seama, că izbutise, în sfârşit, să îl rostească pe r.