Tags

, ,

Ziua aceea caldă fu înşelătoare, pentru că îi îmbăie în lumina albă a primăverii şi îi făcu pe toţi cei pregătiţi să urce pe Hagău cu roţile de aprins să uite că era încă miezul iernii, când noaptea vine pe neaşteptate. Abia după ce se întunecă de-a binelea se treziră feciorii din sat să îşi încarce roţile într-o singură căruţă, după cum le era înţelegerea, să înhame calul şi să îşi ia la ei uneltele de aprins şi pe când coteau ei înspre drumul care urcă sus deasupra satului, Niculae din deal tocmai aducea de căpăstru unul din caii mai frumoşi ai domnişorului Gheriu şi îi salută de peste părău. Ridicase singur roata cea mare şi singur avea să o mânuiască o dată ajunşi pe culmea dealului, căci nu se cădea să o lase pe domnişoara să se atingă de astfel de lucruri, însă pe când prindea calul, îşi aminti de câine. Îl rugase să ia şi câinele cu ei, namila de potaie a lui Margit care îl făcuse ferfeniţă pe Grigoraşu Purecelui, şi el încuviinţă, atâta tot că cu toţi feciorii suiţi pe deal în chiote şi urlete, nu era bine să îl lase slobod şi îl legă cu o funie mai lungă de una din leocile din spate. Curând se arătă şi domnişoara, purtând cizmele, pantalonii şi cojocul Gheriului, ba mai mult, îşi îndesase pe cap şi căciula de blană a fratelui şi Niculae nu putu decât să se mire încă o dată cât de bine semănau cei doi fraţi. Toată ziua îşi închipuise că feciorii din sat vor râde şi vor ponturi pe seama domnişoarei, aşa cum au râs şi l-au batjocorit pe el în anii în care purta o veşnica lui cămaşa lungă şi umbla cu oile pe dealuri, dar acum se lămuri că nu aveau cum să vadă de la distanţă, noaptea, că în dreapta lui pe capră nu s-ar fi aflat însuşi domnişorul Gheriu. Nici chiar de aproape nu puteai desluşi îndărătul aceloraşi trăsături aspre, a nasului ascuţit şi a pielii întunecate chipul unei femei.

Dădu câteva bice calului şi câinele sări în căruţă, culcându-se alb şi imens la picioarele domnişoarei, în vreme ce ieşeau din ocol, străbătând uliţa pustie.

–          Aiesta câine, domnişoală, îi o pază bună la lupi. Din două una: să ţâpă la ei la cap şi îi sfâltecă, sau să ulcă pă ei şi îi goneşte ca belbecu uăile. Tleaba lui ce face, da uăile stau neatinsă, spuse Niculae, povestind apoi despre cum se apropie lupii de turmă, despre cum atacă când sunt mai mulţi şi despre cum alege să vâneze un lup singuratic.

Răsărise luna şi în vreme ce căruţa se urduca pe pietrele drumului, începând să urce panta, lăsând valea la dreapta şi luând în piept coasta dealului, domnişoara privi în urmă, înspre satul întins de-a lungul celor trei pâraie, cu casele joase şi întunecate aproape pitite în albii, aproape ascunse sub pământ, fără prea multe lumini licărind la ferestre, doar fumul alb înălţându-se dintre acoperişurile negre de paie dând semn că locul nu era cu desăvârşire pustiit. Ce fel de neam era acesta care prefera să îşi construiască aşezările prin văi, ascunzându-se la buza dealurilor, mai degrabă decât să se cocoţeze pe vărfuri şi să se apere îndărătul unor ziduri? Aici nu erau cetăţi şi oamenii nu ştiau să privească în zare; toată lumea lor se cuprindea între două maluri ale unui pârâu de ţară. Dar era sufocant, cum obişnuia să îi se plângă Gheriului, de asta trebuia să urce în fiecare zi până sus pe Hagău, să cuprindă cu privirea zarea, drumul şerpuind la apus către primele case ale Sărăţii, pădurea de brazi şi mai apoi Vulturul, dealul cu două aripi întinse şi întunecate, unde sălăjluia, după poveştile lui Şofron şi ale Mariei, însuşi diavolul.

–          Tu nu eşti din Panticeu, aşa e, Niculae?  îl întrebă ea, amintindu-şi vag ceea ce îi spusese Maria sau Zbengu, despre Partic bătrânul, argatul grofului.

–          Io nu îs de nicăieli, domnişoală. Io unu de când mă ştiu, am stat pă deal cu uăile, pot spune că am vinit în sat numa de câţiva ani, de când s-o dus tata.

Deci şi el era un străin, şi el era un venetic, aşa cum îi spusese Grigoraşu Purecelui, era dintre aceia pe care locul, dihaniile şi duhurile care sălăşluiesc în pădurile astea îi resping. Iarăşi duhurile, se gândi domnişoara, în timp ce căruţa lăsă la stânga drumul Cubleşului, pe care înaintaseră chiuind şi râzând zgomotos feciorii din sat şi Niculae trase calul de căpăstru înspre dreapta, urcând pe o pantă mai domoală către liziera pădurii. De aici se vedea deja capătul satului şi dealul cimitirului acoperit de copaci cu crengile împletite şi încâlcite între ele ca un covor negru. Mai înspre sat începeau răchiţile din malul pârâului şi undeva jos, destul de departe, casa şi grajdurile Gheriului – le învăţase pe toate ziua şi acum, în lumina tulbure a lunii, le putea recunoaşte fără greş. Mai jos, la buza dealului pe unde tocmai urcaseră, desluşi silueta neagră a unui om, urcând pe urmele lor, oprindu-se din când în când cu băgare de seamă, dar domnişoara nu îşi puse prea multe întrebări în privinţa lui. Putea fi oricare dintre feciorii satului.

-Spune-mi, Niculae, tu crezi în duhuri? Sau că în noaptea asta s-ar deschide porţile pământului?

-Nu ştiu, domnişoală, io unu cât am umblat pă păşuni, nu le-am întâlnit. Da pot io spune că nu le-o întâlnit altu’? Poate că altu le-o întâlnit şi că ele, duhulile, au tleabă numa cu unii şi cu alţîî ba. Poci io şti? Da nu-i bai, că dacă cumva să deschid polţâle alea ale pământului, aicia suntem să le vedem! grăi Niculae zâmbind fericit, când dintr-o dată câinele îşi ridică capul, adulmecă lung înspre pădure şi începu să mârâie.

Nu privea către ceilalţi, care se opriseră undeva mai sus, pe drumul Cubleşului, ci mult mai la dreapta, undeva chiar deasupra lor, către întunecimea pădurii, mârâind şi arătându-şi colţii, ca şi cum ar fi izbutit să întrezărească primejdia mult mai aproape de ei. Opriră căruţa, dar nu se vedea nimic şi Niculae spuse că simte fără doar şi poate ceva lupi sau ceva vulpi, ceva lighioană atrasă sau înspăimântată de toţi oamenii ăştia urcaţi pe deal. Căinele însă, nu se opri. Se azvârli din căruţă cu capul înainte, luând-o la fugă pe deal în sus, cât îl ţinea funia şi începu să latre în disperare, cum nu mai făcuse din ziua în care îl răsturnase în zăpadă pe badea Grigoraş. Toate privirile se îndreptară asupra lor – tinerii surprinşi că mai e cineva de cealaltă parte a dealului, bărbatul care le păşea pe urme cătând mai departe în beznă, încercând să înţeleagă ce se întâmplă.

–          Poate că ar trebui să îl dezlegăm, spuse domnişoara, sărind jos de pe capră şi luând în mâini funia câinelui.

–          Nu, că după aia fugăleşte lighioana cine ştie cât şi nu mai ştie să vină înapoi. Lasă-l legat, o opri Niculae, apoi prinse cu amândouă mâinile roata şi se porni cu ea la vreo douăzeci de paşi înspre coama dealului unde panta era mai abruptă. În curând aveau să se pornească roţile feciorilor şi era fain să se pornească toate în acelaşi timp.

În vremea asta, Traianu Ioanii, căci el le luase urma imediat după ce au plecat, bucuros că domnişoara e însoţită de Niculae şi că orice s-ar întâmpla, în preajma lui avea să fie teafără, se oprise de câteva ori sub copaci, în tufişurile şi gardurile din marginile drumului, pândind înapoi, dacă nu cumva avea să întrezărească figura celuilalt. Dacă nu cumva Mafteiu era pe urmele lui. Se simţea în siguranţă cu cuţitele lui Niculae prinse la cingătoare, în plus, acum, dincolo de ultimul pâlc de copaci, până sus spre pădure toate panta era vizibilă, deschisă în lumina lunii. Dacă celălalt vroia să se mişte, să pândească, să atace, îl va vedea, era cu neputinţă să se facă nevăzut, aşa că înfruntă panta în plin, lăsând la dreapta  locul unde se opriseră tinerii şi undeva la stânga, mai sus, căruţa domnişoarei. Pe drumul Cubleşului, roţile erau deja descărcate din căruţă şi prima făclie fu deja aprinsă, când auzi câinele lătrând. Oricât miji ochii, nu văzu nimic decât strălucirea albă a zăpezii şi mai încolo, întuncimea copacilor, dar lătratul ăsta nebun nu era lucru curat. Doar îi urmărise în mai multe dimineţi şi câinele nu se aruncase bezmetic nici asupra lui, nici asupra ciorilor, se juca mai mult prin zăpadă ca un pui şi se învârtea bucuros în jurul domnişoarei. Doar pe Grigoraşu Purecelui avea boală, şi nu era chip să îţi imaginezi că moşul urcase toată panta, afară numai dacă îl luase iară dracul şi îi dăduse drumul drept în pădure. Era posibil să fie Mafteiu ascuns acolo sus? Şi atunci ce treabă avea câinele cu el, se întrebă Traian şi continuă să urce, acum în paşi mai mari, în timp ce primele două roţi erau aprinse la dreapta şi slobozite la vale. Se opri şi se uită prelung după ele cum se rostogoleau tot mai repede către sat luându-şi avânt şi învăluindu-se în flăcări. Nu, nu arătau ca nişte mici sori, ci ca nişte vâlvătăi săltăreţe, vii, sărind tot mai sus deasupra răzoarelor, până ce se prăbuşiră în zăpadă, ca două ruguri roşiatice. Porniră apoi altele trei şi una din ele căzu nu foarte departe pe deal, dar celelalte două îşi împletiră drumul, sărind una peste cealaltă şi aruncând scântei în jur, în bucuria arderii şi a însufleţirii.

Era ceva plin de viaţă în rostogolirea aceea aprinsă şi în zborul înalt al roţilor care ajungeau departe, până la poalele dealului, atât de mişcător încât pentru o clipă Traian uită de prezenţa ameninţătoare a fratelui. Dintr-o dată se simţi liber, ca şi cum roţile aprinse în fiecare an, an de an, cuprindeau în forma lor înfocată toate iernile, toate nopţile de Sfântul Ioan, atât asta cât şi cele ale tinereţii lui Maftei. Mai sus, înspre stânga, Niculae aprinse roata domnişoarei, mai mare şi mai frumoasă decât celelalte, din lemn răşinos, care ardea cu vălvătaie mare, ca toate cele pe care le făcea Şandor Bolundu, şi cu toţii o urmăriră cum îşi ia avânt şi îşi aprinde spiţele, apoi rotocolul din afară, pogorând direct către drumul de intrare în sat, ca un soare mic cu o ardere de o clipă sau două, atâta cât ţinea rostogolirea şi Traian simţi că pentru asta venise de fapt, pentru acestă strălucire, ca o desprindere, ca o înmormântare pentru sufletul celui plecat. Nu apucă să vadă cum se răstoarnă în zăpadă roata domnişoarei, căci auzi un vâjâit şi o lumină îl orbi, preţ de câteva clipe, până când înţelese că o roată de car aprinsă tocmai trecu la un centimetru de capul lui, aruncându-I scântei pe haine şi arzându-i câteva fire de păr. Câteva secunde mai târziu, roata se izbi de un copac, undeva la poalele dealului şi se opri. Traian se întoarse şi privi în sus – roata venise drept dinspre liziera pădurii; erau clare urmele pe care le lăsase în zăpadă, sărind apoi şi făcându-şi vânt peste umărul lui. Nu o aruncaseră nici feciorii, nici Niculae. Acolo sus era cineva, care îl ţintise. Care îl chemase, jucându-se cu mintea lui, care – acum vedea lămurit –nu o urmăriseră nici o clipă pe ea, ci pe el, ştiind că nu ar fi venit niciodată de unul singur să aprindă roţi sau să le privească dacă el, Traian, nu ar fi crezut că domnişoara e în pericol. Dacă nu i-ar fi promis lui Şandor Bolundu. Şi câinele ăsta, altminteri paşnic şi încă pui, îl simţise, câinele care în urmă cu o lună se speriase de pricolici şi o luase la goană, pentru că îl recunoscuse pe bărbatul ce intra nopţile în ocol ca să se ia la harţă cu el şi cu toţi câinii din împrejurimi, ca să îi muşte, ca să îi sufoce cu lanţul.

Domnişoara Maria îl văzu întorcându-se şi aruncându-se într-o goană la fel de nebună ca lătrăturile câinelui, pe deal în sus. Fugea, pentru sufletul robului lui Dumnezeu, Mafteiu Ioanii, pentru sufletul fratelui său, pe care acum, cuţitele pe care le purta la cingătoare îl căutau înfometate. Pentru nopţile pe care nu le dormise şi toate serile copilăriei în care l-a adus acasă, mort de beat, pentru că le-a jucat moartea şi vinovăţia ultimelor luni şi paşii lăsaţi în zăpadă, pentru pânda domnişoarei şi plimbările Pricoliciului, pentru toate astea fugea cu ochii injectaţi, fără să simtă nici panta, nici răzoarele, nici zăpada, nimic altceva decât furia din vene şi setea din ascuţişul cuţitelor. Pentru toţi cei care nu credeau că în această seară se deschid porţile pământului şi pentru cei care credeau prea mult, avea să le arate cum se crapă şi se deznoadă, mai puternice şi mai adevărate, porţile sângelui, ale furiei şi ale ruşinii. Aşa încât, înainte de a face ultimii paşi şi de a-l pierde din vedere, Niculae recunoscu în pumnii strânşi şi braţele înălţate ale prietenului său strălucirea rece şi vie a cuţitelor şi se întoarse spre domnişoara Maria spunându-I cu voce scăzută:

-Acuma să mă întlebi dacă cled în duhuli, domnişoală. Omul ăsta, pe cale l-ai văzut năpustit ca să înfigă cuţitu în cineva, m-o învăţat pă mine Tatu Nost. Omu ăsta doalme în casa me şi mănâncă cu mine, însă io nu aşe l-am ştiut. Aşe încât ţ-oi spune că io nu ştiu dacă cled în duhuli, da îi bistoş că nu cred în uomini.

-Nici eu, îi spuse domnişoara Maria şi îl luă de braţ, îndreptându-se cu el către căruţă.