Tags

, ,

Tot ceea ce a urmat se petrecu în câteva minute. Traian ajunse sus, fugind cu paşi mari şi scoţându-şi cuţitele de la brâu, aplecându-se ca să ferească primele cetini ale brazilor. Sus, la liziera pădurii, omătul era bătucit şi călcat de mai multe urme de roţi şi de paşi, însă nici la dreapta nici la stânga nu se zărea nici ţipenie de om, semn că cel care aprinsese roata se furişase la adăpostul copacilor. Traian se avântă în sus prin pădure, împiedicându-se printre crengi şi rădăcini, căzând de câteva ori în zăpadă, aproape pierzându-şi suflul, până când se adânci câteva zeci de metri în întunerecul brazilor. Abia mai trăgându-şi răsuflarea, pricepu că zăpada din jur era necălcată şi că Mafteiu o luase în altă parte. Coborî iar înspre locul din care fusese aruncată roata şi îl văzu pe Pavălu Sofiei urcând în fugă dinspre căruţa cu feciorii satului.

–          Încolo or luat-o! îi strigă acesta, arătându-i înspre sud, către Dârja şi colţul de pădure unde obişnuia să se ascundă el când o urmărea pe domnişoara Maria, şi prinzându-şi cuţitele la brâu, Traian întrebă gâfâind, înghiţindu-şi vorbele:

–          L-ai văzut?

–          I-am văzut după ce te-o ras rota, or fugit amândoi cătră Dârja! Haida, strigă Pavăl, luând-o înainte şi Traian rămase ţintuit locului.

Amândoi? Deci nu era singur, cineva se făcuse părtaş cu Mafteiu la toate astea şi îl ascunsese cu bună ştiinţă, tăgăduindu-i prezenţa în ochii celorlaţi, lăsând-o pe Maria în doliul ei de văduvă şi pe el măcinat de spaimă. Şi Traian ştiu, în vreme ce îşi înteţi pasul, ca să îl ajungă din urmă pe Pavăl, de-a lungul paşilor din zăpadă pe care îi lăsaseră cizme şi bocanci bărbăteşti de mai multe mărimi şi feluri, că nimeni altul nu l’ar fi putut adăposti pe Mafteiu decât unul din prietenii lui din tinereţe. Poate Găvrişuţ, care toată vremea umbla cu ungurii la vânătoare prin păduri şi cunoştea mult prea bine locul. În faţă, dincolo de coama dealului, valea se adâncea şi puteau să vadă în depărtare dacă cei doi fugari luaseră drumul deschis vederii, care coboară înspre sat, sau se afundaseră mai adânc în pădure. Însă cărările făcute în zăpadă erau prea multe ca să poată şti pe care trebuiau să o urmeze.

-Spune-mi ceva, Trăiene, îl opri Pavăl, scrutând valea care cobora înspre drumul Osoaibei. Di ce cari cuţâtele astea le tine? Uominii ăştia vroieu să te nimerească? O fost cu voia?

Ce era să îi fi spus lui Pavălu Sofiei cu care nu schimbase mai mult de câteva vorbe toată viaţa lui? Încuviinţă din cap, privind înapoi înspre pădure, încercând să audă vreascuri, crengi rupte, paşi, dar nu putu discerne nimic altceva decât lătrăturile câinelui care nu contenea să se azvârle în laţ înspre locul în care stăteau ei.

– Îs încă aici, îi spuse Traian, câinele i-o sâmţât, nu or fugit, îs încă aici, în spatele nost. Hai înapoi, strigă el şi se întoarse, când Pavăl îl opri, punându-i mâna pe umăr.

– Arde! îi spuse el şi îi arătă jos înspre sat cum unul din gardurile de spini ce înconjurau grădinile dinspre vale luase foc. Vâlvătaia avea să cuprindă curând întreg gardul şi trebuia stinsă de îndată,  ca nu cumva scânteile să sară înspre acoperişurile de paie şi mai apoi să nu fi fost chip să fi oprit focul înainte ca toate casele de pe uliţă să se fi făcut scrum.

– Îi foc, strigă Pavăl şi o luă la fugă pe deal în jos, uitând de Traian, de cele două umbre şi de căutarea lor. Aceeaşi goană nebună îi cuprinse şi pe tinerii de pe drumul Cubleşului care săriră în căruţă şi dădură bice calului, coborând în urducături mari panta abruptă a Hongaşului.

Traian se întoarse înapoi pe drumul pe care venise Pavăl, ţinându-şi mâinile strânse pe cele două cuţite şi ciulindu-şi urechile, încercând să prindă orice zgomot ce ar putea veni dinspre desişul pădurii. Erau doi, îşi spuse, şi al doilea nu era Găvrişuţ, nu putea fi cineva în toate minţile. Cu Mâţu care de abia se mişca din casă şi Zbengu care nu ar fi putut să fugă fără să se oprească în genunchi să aducă mulţumiri cerului, toate lucrurile îl scoteau vinovat pe Şandor Bolundu. Era tăcere, până şi câinele se potolise acum, pentru că Niculae îl urcase iar în căruţă şi calul domnişoarei cobora lent drumul pe unde urcase. Şi doar pocnetele focului aruncând o flacără gălbuie şi înaltă în grădina dinspre vale mai ajungeau până sus. Încotro să se îndrepte acum? Se opri să privească fermecat limba acelei flăcări care se ridica până la înălţimea unei case. Tot ce se poate, mai mult ca sigur că era roata domnişoarei cea care o luase atât de mult către sat şi se oprise în gardul de spini. Tot aşa cum cu cincisprezece ani în urmă, roata lui Şandor se oprise drept în acoperişul de paie al şurii armeanului şi acum credea că braţul lung al blestemului s-a întins asupra lui şi a tuturor prietenilor lui. Şandor cel credul putea fi cel mai uşor dus de nas cu vechile poveşti ale Ioanei despre blesteme şi vinovăţii; ar fi fost floare la ureche pentru Mafteiu să îi împuie capul cu istorii despre duhuri, să îl trimită să îi strângă pe toţi la Găvrişuţ şi să îl roage pe el, pe Traian, să urce Hongaşul în acea noapte. Şi apoi totul ar fi părut doar ca o întâmplare nefericită, căci nu se pusese el însuşi în calea roţii? Cine s-ar fi legat de Şandor Bolundu că voise să aprindă o roată pe Hongaş, tocmai el care era rotarul satului? Toate lucrurile se aşezau la locul lor, toate se luminau şi se făceau clare în mintea lui. Până când simţi lovitura în moalele capului şi apoi nu mai văzu şi nu mai ştiu nimic.

Sau văzu prea multe pentru un om prăbuşit în zăpadă, în frigul nopţii de iarnă, cu minţile duse. Se făcea că se zvărcoleşte printre perdele de întuneric şi că cearcă în zadar să le dea în laturi ca să ajungă la lumină; peste tot în jurul lui era o beznă sufocantă, până când la o nouă sforţare a braţului înlătură cu mâna întunerecul, cu aceeaşi mişcare cu care în urmă cu trei zile curăţase mormântul Ioanei, şi acum putea vedea desluşit slovele de pe cruce. Vlaik Ilona scria pe lemn şi omătul care acoperea de jur împrejurul său cimitirul se risipi în franjuri, în petale albe purtate ici şi colo de aerul cald de iunie, în umbra adâncă a castanilor. Era o ploaie, un vârtej de flori mici, ca şi cum rochia Ioanei şi-ar fi umflat poalele asupra întregii lumi şi grădina cimitirului i-ar fi răspuns, dezmeticindu-se din adormirea iernii, pentru a-şi scoate la lumină petalele şi valurile grele, înecătoare, de parfum. Printre cruci şi pietre se căţăraseră, ca nişte liane, florile vineţii şi purpuriu întunecate cărora nu le ştia numele şi jos în depărtare, acolo unde trebuia să înceapă satul, văzu licăririle unei străluciri albastre, răsfrânte în spume albe călătoare până în depărtarea de necuprins a zării. Venise marea, deşi nu o văzuse niciodată până acum, se târâse ca o căţea în călduri, să se culce pe spate la marginea cimitirului, să lingă cu limbi albastre mormintele cele mai de jos, aşezate de-a lungul vechiului drum, şi să arunce peste toate mirosul ei răcoros, sărat. Auzi un foşnet pe cărarea din dreapta, dincolo de tufele de iasomie şi după câţiva paşi, i se arătă Grigoraşu Purecelui, încovrigat în cârjă, cu cocoaşa mare ca întotdeauna şi în vărful ei stând cocoţate drept, mari şi grase, cele trei mâţe ale Potracănului.

-Hem, hem, numa asta îi treabă! grăi mulţumit moşul, însă nu vorbi el, ci cu vocea lui vorbi una dintre pisicile de pe spinare. Apoi mâinile lui Grigoraş izbiră de trei ori cu cârja în pământ şi la fiecare lovitură toiagul îşi arcui spinarea, îşi întoarse mânerul când spre stânga, când spre dreapta, apoi se scurse din mâinile moşului şi alunecă în faţa lui pe cărare.

-Ce faci, haida! îi spuse şarpele sau cârja, întorcându-şi capul îndărăt, apoi Traian o urmă, cu paşi mari, printre copaci şi cruci, printre oameni, din ce în ce mai mulţi oameni drepţi, îmbrăcaţi în negru, privindu-l solemn, cum coboară dealul către strălucirea mişcătoare a mării. Şarpele aluneca tot mai repede, prin nisip şi flori şi Traian nu izbuti să mai vadă nimic împrejur, ca să nu îi scape din ochi pielea cenuşiu-argintie şi drumul ei care se schimba la fiecare încordare, la fiecare curbură a cozii. Într-un sfărşit, se lăsă prins de o mână, se făcu colac în palma albă şi lungă a Ioanei, care îl aştepta la capăt, deasupra unei stânci, fără tristeţe, fără bucurie, îl aştepta ca întotdeauna, ca şi cum nimic nu ar fi fost mai firesc decât făptura ei moartă, acolo, la malul acelei mări care se lăţise peste întreg satul şi întreaga lume. În palma ei întinsă, şarpele încovrigat şi cenuşiu luă forma unei calote şi Traian înţelese atunci că e partea lipsă din craniul lui Partic bătrânul, pe care îl zdrobiseră caii grofului, osul acela pe care nu l-au găsit niciodată şi pe care Ioana îl aruncă dintr-o singură mişcare în apele albastre ale mării.

-Nu e unul, sunt doi! îi spuse ea, îndemnându-l să privească cum valurile mării se dau la o parte, dezvelind mâlul de pe fund, întocmai ca în poveştile Zbengului despre trecerea Mării Roşii, şi cum craniul aşezat în prundul de la mal creşte, se înalţă până devine un deal cenuşiu de os şi în mijocul lui, aşezat pe un scaun stătea domnişorul Gheriu. Era şi nu era domnişorul Gheriu, pentru că deasupra lui stătea încovrigată o umbră ca de om, dar cu aripile lung întinse şi chipul ei era aproape acelaşi cu al domnişoarei Maria şi al fratelui ei, ca şi cum oameni şi duhuri s-ar fi născut cu toţii din aceeaşi mamă. Apoi imaginea se şterse şi dealul întreg, cu copacii şi mormintele lui, prinse a se legăna ca o corabie pe valuri, pe talazuri înalte care îl izbeau cu capul înainte, cât pe aci să se prăbuşească în apă.

Când deschise ochii, era cu capul în jos şi pământul se legăna sub el. Văzu picioare păşind în zăpadă şi simţi durerea ascuţită din ceafă şi din vârful capului.

-Te-ai trezât? îl întrebă o voce. Apoi Pavălu Sofiei îl lăsă jos de pe umeri şi cerul şi pământul lui Traianu Ioanii îşi recăpătară locul lor dintotdeauna.