Tags

, ,

În acest răstimp, domnişoara nu reuşise să vadă altceva decât fuga lui apucată înspre marginea pădurii şi o puse pe seama mâniei şi a spaimei că fusese cât pe ce să îşi piarda viaţa din nebăgarea de seamă a celor care aruncaseră roata, fără să cerceteze înainte ce se aşterne în faţa ei. Răspunsul lui Traian la această greşeală i se păru ridicol şi scăpat din frâu, aşa că nu pregetă să îi comenteze lui Niculae, în timp ce acesta îi întinse braţul, ajutând-o să urce pe capra căruţei:

-Oamenii ăştia care sar la mânie şi izbucnesc aşa, vrând să se răzbune, sunt vrednici de dispreţ.

În nenumărate alte ocazii, Niculae ar fi încuviinţat doar din cap, prinzând frâiele hamului şi pornind căruţa, ori ar fi tăcut, însă în prezenţa domnişoarei se simţea întru totul slobod de toate legile nescrise a ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade, pe care încercase să i le bage în cap Traian, de când se scoborâse dintre oi şi începuse să trăiască printre oameni. Îi răspunse, aşadar, fără să stea mult pe gânduri:

-Domnişoală, io cled că cine displeţuieşte pă alţî uomini, melită cu vârf şi îndesat să fie şi el displeţuit. Numa că aici îi on bai: dacă tăţi oamenii displeţuiesc pă cei ce displeţuiesc, să umple lumea numa de uomini displeţuiţi, cu nasu stlâmb şi feţăle pline de scâlbă di la cât s-o uitat di sus unii la alţîî. Aşe că io nu zâc că nu sunt uominii vlednici de displeţ. Zâc numa că nu îi bine să te umpli dumneata de displeţ.

Domnişoara se întoarse şi îl cercetă cu atenţie, în legănatul căruţei, căutându-i expresia feţei, atât cât se putea citi, deasupra gulerului înalt al cojocului şi dedesubtul căciulii de blană, dar nu găsi nici un semn al acelei mici negustorii a gândurilor la care, în experienţa ei, recurgeau oamenii atunci când prietenia sau solidaritatea îi împiedicau să recunoască un adevăr. Neîndoielnic, Traian era ridicol şi din tot ceea ce reuşise ea să desluşească, de o moralitate îndoielnică, dar Niculae nu păru deloc stingher ori nesigur în ceea ce rostise. Aici, în aerul rece nopţii, cu toate jivinele şi lighioanele acestor pământuri stând la pândă în răzoarele şi pădurile dimprejur, tânărul îşi pierduse stinghereala pe care o afişase în cârciuma lui Mendel sau în salonul somptuos al Gheriului şi gândurile lui se mişcau la fel de libere ca paşii ei prin micile prăvălii de pe Ringstrasse, sau din Stephanplatz.

-Vorbeşti ca cineva care s-a obişnuit să trăiască atât de mult timp departe de oameni, că poate să nu îi mai ia la socoteală. Aş vrea să am parte şi eu de atâta libertate! îi spuse domnişoara şi la asta Niculae pufni în râs.

-Domnişoală dlagă, dacă te aude Zbengu, nu te văd bine, cu libeltatea asta a dumitale. O să îţi pledice două săptămâni ca să îţi spuie desluşit cum libeltatea îi o mare curvă! şi continuă să râdă în gulerul înalt, fără să mai observe, de această dată, că iarăşi nimerise corect unele cuvinte, însă domnişoarei nu îi scăpă nici asta.

-Şi apoi, nici cu uăile nu eşti defel liber! vroi să mai adauge, dar se opri, căci la doar o sută de metri mai jos vâlvătaia din gardul Sofiei jucă de câteva ori, apoi se înălţă până la un stat de om, trimiţându-şi limbile roşiatice de-a lungul întregii îngrămădeli de spini şi crengi uscate. Domnişoara zâmbi fericită că în sfârşit se întâmpla ceva în aşezarea aceea pământie şi aproape îngropată sub poala dealurilor, auzind cum se trânteau uşile, porţile şi văzând cum cumpenele fântânilor de la casele din împrejurimi începuseră să coboare. Oamenii ieşiră în drum înarmaţi cu găleţi şi se repeziră înspre grădina Sofiei, unde se pornise focul. Pentru o clipă domnişoarei Maria îi trecu prin minte că asta ar fi, în fapt, şansa izbăvitoare pentru viaţa fratelui ei, care se îngropase în acest fund de lume, dacă flăcările ar ajunge până la casele lor şi ar fi făcut praf şi pulbere această văgăună, pentru că asta erau şi grajdurile cu cai şi casele şi piviniţa cu vinuri, un drum înfundat din care Gheriu se încăpăţânase să nu mai iasă. Şi puţin i-ar fi păsat dacă focul s-ar fi întins asupra întregului sat ca o curăţire a caselor, a curţilor şi a văii de toate obiceiurile, spaimele şi blestemele, sau cel puţin, asta crezu, până îl auzi pe Niculae spunând:

-Mă tem că e loata dumitale, de acolo s-o întins focu!

Atât îi trebui domnişoarei să audă, că luă hăţurile din mâinile lui şi îi dădu bice calului. În clipa în care căruţa intră în galop în ocolul Sofiei, mai mulţi oameni fugeau deja care încotro, cărând găleţi cu apă scoase din fântână şi lepedeuri din şură. Au sărit amândoi jos de pe capră şi se îndreptară în fugă către spatele grădinii, acolo unde flăcările se vedeau surpând încrengătura gardului şi domnişoara auzi cum oamenii care treceau în fugă pe lângă ea îi aruncau cu toţii aceeaşi vorbă:

-Sara bună, domnişor!

Focul se stinse repede, căci înarmaţi cu furci, au împins crengile care ardeau către mijloc, cât mai departe de acoperişurile de paie, într-un singur rug, pe care îl potoliră în câteva clipe cu apă. Fusese doar o spaimă, însă oamenii dădeau din cap, îngrijoriţi că focul din noaptea sfântului Ioan al iernii nu vesteşte nimic bun pentru anul care abia a început.

-Duhurile nu ni se arată binevoitoare, spuse o figură în întunerec şi pentru prima dată, chiar dacă nu o recunoscuseră, chiar dacă, câtă vreme Niculae şi cu Traian vor tăcea, nimeni nu va şti că îndărătul feciorului înalt şi slab care aprinsese roata se ascundea ea, totuşi, domnişoara simţi cum în cugetul ei se înfiripă subţire, aproape nebănuită, vinovăţia.

Până acasă mai erau câţiva paşi, pe care îi străbătură pe jos, ducând calul de căpăstru, încet, istoviţi, lăsându-se depăşiţi de Pavălu Sofiei, care, isprăvind cu incendiul din propria-i grădină, se îndreptă înapoi către Hagău.

-Or fi duhurile tulburate, Niculae? îl întrebă ea, privind după Pavăl înspre dealul întunecat în vârful căruia, neştiut de nimeni, Traianu Ioanii urmărea în fugă drumul şarpelui din vis.

-Or fi, spuse Niculae şi cum se auzi din nou rostindu-l pe r, pufni iară în râs. Că în noaptea asta datina spune că lighioanelor li să descleştează glasu şi cu mine au ce trage!

Gândul ăsta plăcu domnişoarei şi se grăbi să urce treptele casei, să străbată cerdacul, să izbească de perete uşa salonului ca să îi povestească fratelui ei de cele întâmplate, numai că nu era nimeni care să audă asta, pentru că domnişorul Gheriu zăcea căzut în mijlocul covorului, cu faţa la pământ, lipsit de cunoştinţă.

Niculae fugi după doctorul satului, Kôváry Császár Lőrinc, nu înainte de a-l ridica pe Gheriu în braţe şi de a-l aşeza în pat, în dormitorul din spate. Îşi reveni, după ce domnişoara îl stropi cu apă, însă vorbi puţin, se plânse de răul care îi macină de ceva timp pântecele şi îl slăbeşte, apoi adormi. În camera domnişorului Gheriu, toate lucrurile stăteau aşezate solemn ca într-un mausoleu şi culoarea închisă a lemnului din piesele de mobilier, verdele întunecat din draperii şi din aşternuturile patului dădeau întregii scene un aer fals, teatral, care avu darul să o înspăimânte şi mai mult pe tânăra femeie. Stranie această slăbiciune ce îi lovise fratele în ultimele zile, pentru că muşcătura câinelui se cicatrizase deja de mult, nu făcuse febră şi nici nu dădu semne că i-ar fi fost vătămată o altă parte a corpului. Dormea liniştit, deşi buzele îi căpătaseră o culoare pământie şi chipul lui prelung, întunecat, se acoperise de o paloare cadaverică. Domnişoara rămase lângă el să vegheze, apoi văzând că Niculae întârzie că apară cu doctorul, îşi aduse din odaia ei un volum şi lumânarea din dreptul geamului îngheţat, însă paginile cărţii nu izbutiră să îi spulbere îngrijorarea. Lumânarea arunca umbre ciudate în încăpere şi pentru o clipă i se păru că deasupra Gheriului se întinsese şi se prelingea dintr-un capăt în celălalt un fum întunecat. Deschise geamul şi aruncă o privire înspre piaţ, doară, doară, îl va vedea pe doctorul Kôváry Lőrinc, dar nu desluşi nimic în afară de Pavălu Sofiei, păşind braţ la braţ cu Traianu Ioanei, acesta din urmă călcând ameţit, ca şi cum ar fi ieşit băut din cârciuma lui Josăla. Se retrase înainte de a le da prilejul să o salute şi reveni la masa mică din dormitorul fratelui ei adormit. Înmuie penelul în cerneală şi apoi scrise cu bucle mari, dantelate, următoarele:

Páncélcseh, Január 7, 1899

Şalma,

 Suntem încercaţi de frică. Nu pentru tine, căci nu ne cunoaştem: fiecare pentru pielea lui şi a celor apropiaţi lui. Ne ajunge din urmă frica şi vremurile s-au făcut atât de tulburi, încât nici un adăpost ce ne iese în cale nu mai e de dispreţuit.