Nu mai era nici o clipă de pierdut, pentru că dacă îţi pierdeai cunoştinţa, erai mort în ochii tuturor, câtă vreme nu izbuteai să revii la viaţă şi Niculae din Deal dădu bice calului şi răsuci căruţa într-o goană nebună pe drumul înzăpezit al Dărjei, blestemându-şi zilele că pe o vreme ca asta nu mai avusese răgaz să înhame sania. Îi strigă doctorului în grabă din vârful buzelor:
-Şi io şi domnişola l-am găsât molt, căzut pă jos şi după ce l-am pus în pat numa l-am văzut că înjie şi că îl ia somnu.
În rest nu vorbiră, pentru că nevoia îi mâna în galopul capului înnebunit de biciul care nu contenea să i se arcuiască în spinare, şi apoi pentru că nici unul nici altul nu ştiau română destul de bine ca să se înţeleagă în frigul acelei nopţi de iarnă când porţile pământului se deschideau şi duhurile adâncimilor ieşeau la suprafaţă, slobozind graiul târâtoarelor şi al animalelor. Nu era lucru curat cu boala Gheriului, şi domnişoara cu siguranţă îşi pierduse răbdarea până ce Niculae izbutise să dea de Kôváry Lőrinc în biblioteca baronului Miklosi, iar dacă carecumva răul acela se trăgea de la muşcătura câinelui din Sărata, toată vina cădea pe umerii lui. Nu departe de intrarea în sat, doctorul îngăimă ceva şi Niculae izbuti să desluşească printre vorbe încurcate şi amestecate între română şi maghiară, că îi vorbea de tatăl lui, Partic Bătrînul, despre cum îl ducea de mai multe ori cu şareta, după îngăduinţa grofului şi despre cum îl răpise moartea mult prea repede sub copitele cailor. Nu se făcea să vorbească de moarte acum, când goneau în furia roţilor şi a zăpezii ca să îi iasă ei înainte, ca să nu ajungă prea târziu la căpătâiul bolnavului, aşa că Niculae nu răspunse nimic, dar vorba lentă, joasă, a doctorului continuă să îi răsune în ureche. Trecuseră doi ani de la moartea lui Partic şi Niculae nu se gândi nici de două ori la tatăl lui şi la sfârşitul lui sângeros şi la drept vorbind, puţin îi păsa de trecutul acelui bărbat care îl abandonase de mic în grija Moaşei, şi apoi îl trimise să pască oile pe dealuri, în voia vântului, a ploii şi a lupilor. Şi totuşi, ceva îi atrase atenţia, chiar înainte să îndrepte căruţa pe porţile deschise ale ocolului din piaţa Panticeului şi domnişoara Maria să le iasă înainte din casă cu un şal pe umeri: Kôváry Lőrinc pomeni ceva, sau aşa I se păru lui Niculae că înţelege, cum că, cu puţin timp înainte să îi îşi sfarme creierii de podelele grajdului lui Páncélcsehi, Partic bătrânul ar fi vrut să o ia de nevastă pe Ioana, mama lui Traian.
Citi şi simţi toată îngrijorarea din vocea domnişoarei şi abia după ce intră în salon pe urmele doctorului, Niculae pricepu de ce nu îi intră în minte nici una din vorbele pe care le rosteau cei doi: erau în maghiară, nu în limba aceea răstită pe care o auzise strigată din vârful cailor de cei ce făceau legea imperiului, ci într-o sporovăială caldă, aşezată, adormitoare. Nu avea altceva de făcut decât să aştepte în salon, până ce doctorul îşi va săvârşi rostul ştiinţei sale cu trupul bolnavului şi aşteptarea nu îi fu scurtă, pentru că în ochii galbeni ai lui Kôváry nici unul din simptomele domnişorului Gheriu nu făcea prea mult sens. Rana de la muşcătura câinelui se vindecase, plămânii şi inima nu dădeau semne de tulburare, toate măruntaiele păreau bine strunite şi cu atăt mai mult, starea de slăbiciune care îl prăbuşise fără cunoştinţă la picioarele fotoliului era îngrijorătoare. Aşa că trecură un sfert de ceas, două, trei, fără ca domnişoara sau doctorul să iasă din dormitorul domnişorului şi Niculae se simţi apăsat de presimţirea aceea care îl pusese pe fugă de când îl găsise căzut la pământ: Gheriu era înhăţat, aşa cum o oaie e înhăţată de fălcile lupului şi e trasă fără milă către adâncul pădurii. Numai în lupi învaţase să arunce cuţite şi să îi nimerească, să le spintece blana şi pielea şi oasele, dar pentru întunecimea ce îl râvnea pe domnişor nu avea pumnal. Şi Niculae ştia că moartea vine pe neaşteptate, învăţase asta, căci aşa se întâmpla şi cu oile şi cu berbecii şi cu ce erau mai breji oamenii decât ele? Sau cu ce fusese mai breaz tatăl său Partic, care azi plănuia să se însoare şi mâine avea să fie găsit cu ţeasta sfărâmată? Vestea asta îi dădea târcoale ca şi cum s-ar mai fi ascuns ceva îndărătul ei: oare nu la asta visase el în anii copilăriei, să locuiască cu Traian în casa Ioanei, să nu piardă nici una din mesele ei sau din poveştile ei despre oameni şi duhuri? De când se împrietenise cu Traian, câţiva ani, până la moartea ei care a retezat-o la fel de repede ca pe Partic, Ioana a fost pentru el un fel de un copac de miezuină, dincolo de care ştii că lupii nu vor veni niciodată, pentru că sunt mult prea aproape de sat, de câini, de oameni. Dacă ai trecut de copacul de miezuină, eşti în siguranţă şi în casa ei, chiar şi cu apariţiile neaşteptate ale lui Mafteiu, Niculae se simţise mereu la adăpost. A fost de ajuns o smucire din copita din spate a cailor şi Partic nu a mai apucat niciodată să o ceară de nevastă, sau apucase? Căci da, atunci când a fost găsit tatăl său cu creierii împrăştiaţi în balegă, Ioana îl trimisese pe Mafteiu cu plăcinte. Trebuie că erau în vorbe, dar firul gândurilor îi fu întrerupt de intrarea Mariei lui Maftei.
Îl văzuse pe Kôváry la fereastra dormitorului lui Gheriu, aruncând preaplinul oalei de noapte în vale şi venise de grabă să îl cheme la Traian. Cineva îl lovise în ţeastă şi Pavălu Sofiei îl găsise căzut în zăpadă, cu părul năclăit de sânge, aproape îngheţat. Niculae se ridică şi nu mai aşteptă pe nimeni; ieşi în fugă în ocol şi aruncă o privire înspre Hongaş, dar până şi amintirea focurilor aprinse în acea seară părea înghiţită de întunerecul apăsător al nopţii. Coborî valea din câteva salturi şi îşi făcu drum către casa lui Maftei. Întotdeauna crezuse că lucrurile importante, lucrurile mari, singurele care poartă în fuior viaţa omului sunt simple şi limpezi, că le înveţi de la târâtoare, de la oi, din firea celor care mişcă şi se văd pe faţa pământului, numai că acum se simţea gonit din urmă de bezna tuturor adevărurilor cumplite şi grele pe care nu le ştia, pe care nu le aflase încă. Ca şi cum ar fi văzut într-o străfulgerare că în bezna pădurii pândesc fiare mai mari şi mai fioroase decât toatele haitele de lupi ale iernii. Şi-l aminti pe Traian fugind în sus pe deal cu cuţitele scoase, cuţitele pe care chiar el I le împrumutase, fără măcar să îl întrebe la ce îi folosesc, fără să se gândească măcar la rostul acelor fapte. Intră în casă hotărât să desluşească ce se întâmplase, însă în jurul rănitului stăteau toţi copiii lui Maftei cu Pavălu Sofiei împreună şi nu fu chip să afle nimic. Curând intră în casă Maria cu Kôváry Lőrinc şi toţi făcură linişte ca să facă loc vorbelor doctorului.
Îl puse pe Traian să se ridice, să umble, să se aplece şi apoi să povestească tot ce văzuse, tot ce auzise, tot ce simţise din clipa în care a venit lovitura.
-Nimic altceva decât un vis, îi răspunse Traian, aşezându-se înapoi în pat, în timp ce doctorul îi tampona rana cu tinctură de iod, şi prinse să îi povestească despre cimitir şi întinderea albastră care era marea, şi Grigoraşu Purecelui încovrigat cu trei mâţe pe cocoaşă, dar nu asta vroia să audă Lőrinc. Vâjâitul, pocnituri, un fâsâit ca răsuflarea unei beri, asta căuta el, dar nu, Traian nu auzise nimic dincolo de valurile mării şi de vocea Ioanei.
-Nu am visat nimic, decăt asta, pe mama şi pe domnişorul Gheriu.
Doctorul se opri şi ochii îi scăpărară mari şi galbeni în dreptul lampei cu petrol.
-Trebuie se aminteşti tot! îi spuse lui Traian în româna lui stîlcită, apăsând clar fiecare silabă şi mai apoi, prinzând capul tânărului între palme: Trebuie se spui tot ce vezut!
Niculae recunoscu privirea aceea galbenă, căci era hulpavă şi însetată ca a tuturor fiarelor care jinduiesc sânge şi carne şi sclipirea sticloasă a ochilor nu îngădui până ce Traian nu termină de povestit despre umbra care îşi întindea aripile asupra domnişorului şi care era croită după chipul şi asemănarea lui sau după chipul şi asemănarea domnişoarei, asta nu ştia bine. Apoi ochii aceia clipiră de câteva ori, se întoarseră spre el şi Kôváry Lőrinc se ridică în picioare:
-Acum ştiu ce e de fecut la mine! Menung, Niculae! La Dîrja se vorbim cu Miklosi! Mâine vin iar.
Poveştile de la Panticeu 