Tags

,

A doua zi dimineaţă, domnişoara Maria nu se trezise încă atunci când Maria Brancii intră în fugă să o scuture de umeri şi să îi strige:

-Scoală, domnişoară, că o vinit doftoru în sania lui Miklosi!

De abia se crăpa de ziuă, domnişoara nu prinsese mai mult de două sau trei ore de somn, şi oboseala evenimentelor din ajun, aprinsul roţilor, incendiul, veghea alături de patul Gheriului, aşteptarea îndelungată după căruţa lui Niculae, toată istoveala i se adunase într-o durere de cap cumplită. Totuşi, se trezi dintr-o dată când auzi ce are de spus Kôváry, îmbrăcat elegant şi aşezat în salonul ei ca şi cum s-ar fi pregătit de mers la teatru, nu la vizita unui bolnav.                 Ceea ce era perfect adevărat, pentru că Kôváry  Lőrinc nu venise pentru consult, ci ca să transmită invitaţia şi să îi ia şi pe ea şi pe domnişorul Gheriu de acasă. Pentru o săptămână, poate două, până când bolnavul se va întrema, cei doi fraţi aveau să fie oaspeţii baronului Miklosi, care dorea să îi găzduiască – şi doctorul îi înmână un plic cu invitaţia scrisă – pe toată perioada în care Gheriu avea nevoie de îngrijiri.

-Categoric, nu! îi răspunse răspicat domnişoara fără măcar să se atingă de plicul galben ce purta însemnul unui M stilizat, ca celelalte două pe care le primise în decursul ultimei luni, toate invitaţii de a petrece sărbătorile împreună. Insistenţa asta a lui Miklosi depăşea cu mult limitele unei amabilităţi sau curtoazii care se practică între vecini; fireşte, familia baronului era singura mai importantă din zonă şi s-ar fi cuvenit, ca de la venirea ei, mai degrabă decât să bată dealurile înzăpezite, domnişoara să fi trecut cel puţin o singură dată pe la conac, cu atât mai mult cu cât se întâlniseră de câteva ori la Kolozsvár şi cândva mai demult făcuseră cunoştinţă. Dar nu avea de gând să dea prilej ca boala Gheriului să se tranforme în pretextul ideal al unei apropieri umane, cu atât mai mult cu cât baronul făcea parte din lumea pe care ea o lăsase de bună voie înapoi, venind aici, în acest capăt înfundat alimperiului şi care acum întindea o gheară, dornică să o înhaţe de picior, să îi dea de urmă.

-Categoric nu! reluă domnişoara în maghiară, nici eu nici fratele meu nu vom lăsa această casă, dar suntem recunoscători baronului pentru invitaţie, mai adăuga ea, fără să schiţeze nici măcar un zâmbet.

-Domnişoară Waldheim, îi răspunse Kôváry cu vocea lui joasă, cântărită, domnul Miklosi a poruncit încă de cu seară să fie încâlzite două din camerele dinspre vale, dar aceasta nu e o invitaţie la bal, nici la cină, nici la o petrecere câmpenească. Ca doctor al acestui bolnav am hotărât că trebuie să părăsească imediat această casă. Condiţia domnului este mult prea gravă ca să îşi permită să mai rămână fie şi o singură zi aici. Mi-e teamă că nu avem timp de prea multe discuţii, de aceea trebuie să vă rog să împachetaţi de urgenţă lucrurile de care veţi avea nevoie pentru o săptămână sau două şi să mă însoţiţi.

-Domnule Kôváry, reluă domnişoara, abia reţinându-şi indignarea. Doctorii pe care i-am cunoscut la Viena au deprins obiceiul, aşa cum se cade bărbaţilor respectabili ai marelui nostru imperiu, să poartă bărbi lungi, baston şi să arunce sentinţe despre viaţa bolnavilor. Nu aveţi nici chipul nici vocea unuia dintre distinşii medici ai capitalei şi dacă v-aţi molipsi de aroganţa lor, v-ar cădea ca o haină mult prea largă. Înţelegeţi, deci, că nimeni nu se va mişca în această încăpere, până când nu îmi veţi spune exact de ce anume suferă fratele meu. Se pare că prin amabilitatea dumitale, bunul nostru vecin Miklosi a fost deja informat de lucruri pe care nu le cunoaştem şi pe care probabil nici nu am fi dorit să le facem de cunoscut.

– Din păcate pentru dumneavoastră, stimată domnişoară, amabilitatea baronului merge mai departe decât vă închipuiţi. Nu mai departe de această dimineaţă a trimis o scrisoare doamnei  Vigné Waldheim Erzsébet, ca să o înştiinţeze grabnic de starea în care se află fiul ei şi dacă doriţi să îi cereţi socoteală pentru acest gest, ar fi cu atât mai potrivit să ne însoţiţi acum pe mine şi pe domnişorul Gheriu. Cât despre boala de care suferă fratele dumneavoastră, îmi e teamă că nu vă foloseşte la nimic să o cunoaşteţi.

Domnişoara se făcu albă de furie şi îşi încleştă mâinile pe spatele scaunului.

-Domnule doctor, cu toate mulţumire mele pentru solicitudinea de care daţi dovadă, înţelegeţi, repet, că nu veţi pleca din această casă până când nu o să vă explicaţi gestul. Prietenia şi fidelitatea pe care i-o purtaţi lui Miklosi este demnă de laudă, dar cred că pricepeţi foarte bine că ea este condiţionată de serviciile pe care le aduceţi lui şi prietenilor lui, fie ele de prim ajutor, de operaţii complicate, de extras sânge sau de a goli o oală de noapte, dacă nu există vreun ajutor prin preajmă. Cât priveşte relaţiile dintre membrii familiei noastre, ele nu vă privesc câtuşi de puţin. Aşa că este ultima oară când pun această întrebare şi este în interesul dumneavoastră să îmi daţi un răspuns clar: de ce anume suferă fratele meu?

Doctorul o privi atent cu ochii săi mari şi galbeni, fără să arate vreun semn de tulburare şi continuă pe acelaşi ton, cercetându-I şi înregistrându-I reacţiile:

–          Să spunem că ar fi vorba de otravă, domnişoară. În cantităţi mari, care i-au pătruns în organism, poate de o săptămână, poate de două, poate de o lună, de ce nu, poate chiar de la venirea dumneavoastră în sat. Otravă la care va continua să fie expus câtă vreme va rămâne în această casă.

Domnişoara zâmbi şi îi răspunse:

-În concluzie, domnul Miklosi a avut delicateţea de-mi anunţa mama că fiul ei zace otrăvit şi în pericol de moarte în propria-I casă din Panticeu! Dumneata, domnule doctor, eşti îmbrăcat ca pentru un spectacol de operă şi nimic nu ar putea fi mai potrivit. Pentru cineva care a trăit atâţia ani în acest sat, mă miră să nu ştii cât de stimat şi de admirat este fratele meu. Cred că ai făcut o greşeală.

-Într-adevăr, domnişorul Gheriu este respectat. Nu şi dumneavoastră, domnişoară. Nu putem şti la cine trebuia să ajungă, să zicem, otrava. Amândoi sunteţi în pericol şi amândoi aţi face bine să onoraţi invitaţia baronului.

Domnişoara se văzu pentru a doua oară în acea dimineaţă sufocată de furie. Era oare cu putinţă? Îndrăzniseră? Toţi acei oameni pe care Gheriu îi ajutase de la venirea lui în Panticeu, cărora le organizase petrecerea de nuntă în ocolul lui, pe care i-a dus în peţit, cărora le-a împrumutat bani şi îi smulsese din nebunie, ridicaseră mâna până acolo încât să toarne picături de otravă în pâinea şi mâncarea lor? Pentru că dacă asta era adevărat, îi dorea pe toţi ridicaţi şi interogaţi prin puterea pe care până şi în acest amărât colţ al imperiului, tribunalele lui Franz Joseph întâiul o aveau, aceea de a le confisca averile şi de a-I trimite pe toţi la ştreang.

–          În acest caz, nu vom pleca, până ce nu o să îi văd pe toţi cei care au păşit în casa asta cu mâinile legate şi cercetaţi pentru faptele lor, îi răspunse răspicat doctorului.

–          Nici asta nu e cu putinţă, pentru că înainte de a-i lega, rendõrii vor avea nevoie de o singură mărturie care să le spună clar că domnişorul Gheriu a fost otrăvit: mărturia mea. Pe care eu, adăugă Kôváry, cu ochii lui de sticlă, nu am să o dau niciodată, domnişoară.