Tags

, , , , ,

După toate astea, se sămăli Mâţu că pe mâinile unei asemenea bolunde care stă nemişcată, cu uşa deschisă iarna şi numa împunge cu ochii, nici o pisică nu e de lăsat, nici mică, nici mare, deşi poate să îşi poartă singură de grijă şi cu atât mai puţin pisoii pe care el însuşi i-i dăduse în urmă cu o săptămână. Aşa că se uită cu băgare de seamă în stânga şi în dreapta ocolului, se urcă pe prispa casei dinspre vale, unde ştia că doarme domnişoara, şi intră, strecurându-se în odaia din spate, unde ghicise bine că trebuie să se afle pisoii. Îi luă în şorţ, rând pe rând, din lădiţa în care erau aşezaţi şi apoi alunecă pe după case şi pe după şură în spatele grajdurilor, pe unde îşi făcu drum prin grădinile oamenilor, fără să îl vadă nimeni.

În afară de Maria lui Maftei, care ieşită pe prispă, îl urmări cum se fereşte încovrigat, pe după căpiţele de fân înzăpezite şi apoi intră în casă anunţându-l pe Traian:

-Amu s-o dus Mâţu di la domnişora! Dacă vrei să meri, du-te amu!

Toată noaptea şi toată dimineaţa au povestit, întorcând pe toate părţile cele întâmplate. Pentru Traian, lucrurile erau limpezi, acum că ştia că erau doi cei care au aprins roata din pădurea Hongaşului. Mafteiu nu putea să se ascundă de unul singur, nici să îşi pună la cale toată comedia cu pricolicliul fără ajutorul vreunui prieten şi doar Şandor putea să fie atât de smintit încât să îl adăpostească şi să facă întocmai după cum îl învaţă celălalt. Ca norocul că îl găsise Pavălul Sofiei, altfel putea să îngheţe de frig, căzut în omăt cu minţile duse şi Maria îşi făcu de mai multe ori cruce, mulţumind cerului, deşi ea nu vedea lucrurile la fel.

–          Uomu mnieu o fost de tătului buiac, asta îi drept, că tăt satu aiesta ştie. Da nu ar fi omorât pă nime în veac. Tu Trăiene nu l-ai cunoscut aşe bine cum l-am cunoscut io. Mafteiu o fost el apucat, nu-i vorbă, da io cred că apucarea asta a lui o vinit din pricina unui sâmţ din ala cum numa mâţăle şi câinele şi dobitoacele au înaintea unui năcaz mare, când nicicum nu le poţî potoli, pântru că să tăt învârtesc locului, să năcăjesc şi urlă ştiind că o mare asuprire vine asupra lor. Şi în satu aiesta el tătă vremea o fost ca on câine legat în legătoare când urlă tunetu şi bate fulgeru, şi bietu animal sare în laţ şi în stânga şi în dreapta, gata gata să turbe. Pântru că Mafteiu mneiu, aşe cum l-ai văzut tu, n-o fost defel lipsât de sâmţ de uom, ba chiar o sâmţât mai multe ca alţîî. Lucurile care pă altu de abia l-or atins, pă el l-or fript. Nu ştiu io cum de bugăte uări să treză noaptea, tăt numa sudori, pântru că nu îl lăsa să să hodinească amintirea lui Partic bătrânu, pă care el l-o găsât căzut pă jos în grajd, atunci când l-o trimis mama Ioană cu plăcinte? Tătă noaptea îl visa cum vine la el fără oasăle din cap şi îl chinuie. Nu grăie nimic cătă el, numa stăte aşe cu creierii scurşi şi să uita la el. Şi ce frumoasă oale făcea el din lut, când mere la târg şi tăţi uominii să minunau de ce îi iesă din mânuri!

Şi mai ştia Maria lui Maftei, deşi asta nu avea să i-o spună niciodată lui Traian, care nu prea credea nici în duhuri, nici în lumea de apoi şi în semnele ei, că pe cât de uşor furtuna izbise ferestrele casei de la drum de perete, împrăştiind pe jos ştergarul cu făină, în care ea aştepta, nu aşa cum aşteaptă văduvele, scrijeliturile sufletului celui mort, ci aşa cum aşteaptă o femeie încredinţată că soţul ei e încă în viaţă ca făina să se arate neclintită în fiecare dimineaţă, că pe cât de uşor biruise furtuna balamele şi prinzătoarele porţilor, la fel de repede viitura care l-a dus pe Mafteiu cu coteţ cu tot, i-a ridicat de pe umeri toată greutatea lumii aceleia pe care el nu o mai putea suporta. Greutatea de a sta lângă o femeie pe care o faci de ruşine în fiecare seară pentru că nu te poţi înfrâna de la băutura şi de la făgăduinţa aceea înşelătoare pe care o dă fiecare pahar, că în cele din urmă, după aburi, bătăi şi câini întărâtaţi în legătoare, vei uita.

-Aşe că bărbatu mnieu, despre care ştiu că îi viu şi mai ştiu că niciodată nu să vai mai întoarce în casa lui şi că niciodată nu l-oi mai vedea, nu o omorât, nici nu o încercat să omoară pă nime.  Numa că nu acelaşi lucru îl poci spune despre tine, Trăiene, care de bună voie şi nesâlât de nime, ai luat di la Niculae din Deal cuţâtele de înjunghiat porcii şi ţî le-ai prins la cingătoare. Da uom eşti tu, mă? Cuţâtu îşi cheamă de fiecare dată carnea în care să să înfigă şi cu rost şi fără rost, şi tu le-ai luat la tine, pântru că te-ai sămălit bine şi în capu tău ai fost gata să le folosăşti. Măcar că nu ai apucat să le înfigi în Mafteiu, sau în uăricine o fost care te-o lovit, tu în ceasu în care le-ai luat di la Niculae, te-ai şi făcut vinovat de omor. Ce crezî tu, că noi ieşitialalţî din sat nu avem fiecare frica noastră? Sau că dacă am sta să urmărim fiecare umbră ce să leagă de noi, nu am pute să le lăsăm să crească în minte şi să ne umple cugetele, până când nu am putea să ne mai gândim la altăce decât la umbre şi năluci? Şi atunci nu ar mai ajunge cuţâtele pă lumea asta, ca să le luăm la noi, câte un cuţât pântru fiecare frică ce ne roade sufletu, numa că ne rugăm la Dumniezo alduitu şi nădăjduim că în tăte s-a face voia lui. Numa tu te-ai găsât să te aperi sângur de fricile tale şi ia la ce te-o adus! Io una îţi spui bistoş că nu Mafteiu te-o lovit. O fi fost oarecineva de pân sat, carele când o văzut cum fugi tu la deal în sus cu cuţâtele scoasă, s-o gândit să să apere. Că dacă chiar vroie să te omoare, până te găsă Pavălu Sofiei, erai de mult cu capu zdrobit.

Traian o asculta, din nimic din ceea ce îi spunea ea nu se lega în capul lui. Decât asta: că Mafteiu simţise primejdia venind. Noi ştim, asta învăţase el în ultimele săptămâni, facem cumva şi ştim, ca mâţele şi câinii, chiar înainte ca lucrurile să se întâmple, că ele se vor întâmpla. Ştia că e în pericol, şi iată că se împlinise. Şi oricât de puţine dovezi ar fi avut, mai ştia că domnişoara Maria e în primejdie, fie din cauza lui însuşi care o urmărise, sau din alte pricini, necunoscute lui, la fel de bine pe cât ştia şi Maria lui Maftei că bărbatul ei e încă viu. Când Kôváry Lőrinc trecu în dimineaţa aceea să îi schimbe bandajul, să îl pună încă o dată să umble şi să îi povestească tot ce visase peste noapte şi cu această ocazie, află că domnişoara va rămâne singură în casă, simţi îngrijorarea din glasul doctorului. Aşa că se hotărî să meargă să îi spună ei întreg adevărul, chiar în acea zi, însă fu oprit locului de Niculae din Deal care venise să îl vadă. Zăbovi o vreme lângă el şi îi povesti totul fir de-a păr, bănuielile, temerile, spaimele din ultima vreme iar Niculae îi împărtăşi ceea ce aflase de la Kôváry Lőrinc în aceeaşi noapte:

-Tu ştiei că tata voia să o ieie de nevastă pă Ioana?

Nu, Traian nu ştia ca între părinţii lor să fi fost ceva. Îşi amintea că, cu puţin înainte să moară, Partic obişnuia să treacă pe la ei, să se oprească în poveşti cu Ioana, dar pusese totul pe seama faptului că Niculae se aiuase prin ocolul şi casa lor. Era nelipsit Duminica de la masă şi Traian îl aducea cu el în mai multe rânduri – de aceea când Partic începuse să vină şi el, s-au gândit că e o încercare de a-şi apropia fiul. Numai că lui Partic nu i-a păsat niciodată de soarta lui Niculae, aşa că se prea poate că venea doar să îi curteze mama. Pentru o clipă îi reveni în minte imaginea Ioanei, aşa cum o visase, la poalele cimitirului, aruncând bucata aceea de craniu în mare. Să fi fost o înţelegere între cei doi? Mai avea nevoie maică-sa de o altă pacoste, de un alt beţiv ca Partic în casă, dincolo de beţivul de Mafteiu? Îi ferise Dumnezeu de o altă ruşine şi o altă nenorocire, chiar dacă mâna Celui de sus fusese aspră şi îl izbise pe bătrânul Partic atât de tare, încât osul capului îi sări de la loc şi creierii i-au rămas dezgoliţi, să îi vadă Mafteiu, proaspăt sosit cu plăcintele şi să îi viseze apoi ani de-a rândul, fără ca alcoolul sau timpul să i-I şteargă din minte. Sau poate că nu fusese mâna Domnului, ci alta, mai de jos, mai îndemânatică, mai precisă, mai şireată, care se pricepea să izbească lovituri în moalele capului, în ţeasta lui Partic sau în ţeasta lui Traianu Ioanii.

-Dacă vrei să meri, du-te amu! îi spuse Maria, intrând în casă şi dându-I de veste că domnişoara e singură, aşa că Traian nu mai pierdu vremea, ci îşi luă cojocul în spate şi dădu să iasă din casă. Pe prag se întâlni cu Zbengu, care îi zâmbi larg, fericit, îl îmbrăţişă şi îi spuse:

– Să ne bucurăm şi să aducem mulţumiri Celui prea Înalt, care ne-a scăpat de primejdiile nopţii, ca să revarse şi peste cei buni şi peste cei răi lumina îmbătătoare a dimineţii lui!