Tags

, , , , ,

De la depărtare, sunt multe locurile care îţi pot oferi iluzia protectoare a unui adăpost, a unei nişe care ţi se oferă comodă, pregătită ca un cuib în care să îţi lingi rănile sau să îţi readuni gândurile risipite, însă de abia atunci când ajungi, după o lungă călătorie, uneori iarna, prin târgurile mici şi pusta întinsă a Ungariei, oprindu-te doar o zi două la Kolozsvar, de abia atunci îţi dai seama de pericolele care zac la pândă pretutindeni, căci pe demonii pe care i-ai lăsat în urmă i-ai încercat deja şi le cunoşti puterea, însă pe cei care îţi vor ieşi în cale, trebuie încă să îi dibuieşti, să le deprinzi gesturile şi felul de a fi. Şi la asta nu se aşteptase nici o clipă domnişoara, atunci când se hotărâse să plece înspre marginea aceea uitată şi înfundată a imperiului, căutându-şi fratele, că va cădea în mijlocul unei alte plase de patimi şi frici omeneşti, a căror braţ lung te ajunge şi te apucă cu degete nevăzute, împotriva cărora nu ai pavăză. Nu ştia nici ea ce o rănise mai mult, povestea doctorului despre întunecimile şi legăturile vrăjilor, căreia putea să îi dea crezare, sau nu, sau vestea, mult mai îngrijorătoare, despre scrisoarea pe care o trimisese baronul Miklosi doamnei Vigné Waldheim. Nu din amabilitate, ci din cel mai detestabil servilism, Miklosi îi anunţase mama atât despre boala domnişorului cât şi despre propria ei sosire la Panticeu, pe care ea ar fi preferat să o treacă sub tăcere, cel puţin câtă vreme avea să ţină zăpada. Miklosi venea dintr-un neam scăpătat al aristocraţiei maghiare din Transilvania, căreia nu îi mai rămăsese altceva decât posesiunile din Dârja şi la sosirea Gheriului în sat, îi vânduse acestuia mare parte din proprietăţi, ca să îşi poată renova conacul, să îi construiască două turnuri rotunde ce imitau frontonul unui castel, ca pe o ultimă agăţare de trecutul uitat al strămoşilor lui, cărora le trasase arborele genealogic până la Carol Robert de Anjou. Se agăţa de orice favoare pe care putea să o facă, fie grofului Pancselcseh, fie mai apoi, doamnei Waldheim, pe care o ţinea informată despre fiecare mişcare a Gheriului, despre fiecare zvon care ajungea până la urechile lui, în speranţa că această legătură cu o familie bine situată de la Viena îi va aduce la timpul potrivit câteva favoruri. O scărbiseră de ani de zile aceste rapoarte fidele pe care le primea mama ei şi doamna Waldheim nici măcar nu era mult prea doritoare să îi fie trimise, pentru că descoperea în cuprinsul lor tot atâtea prilejuri de a fi scandalizată că toată moştenirea sângelui ei se diluase şi se românizase peste măsură în purtările ţărăneşti, modeste, ale fiului. Şi îngrijorarea ei depăşise orice limite când află de sosirea domnişoarei, pentru că nu avea de gând să îşi lase fiica să o apuce pe acelaşi drum pe care o luase fiul cel mare, aşa încât se porni la drum înainte de sărbătorile de iarnă şi abia sosită la Kolozsvar, îşi informă copiii de intenţiile de a-I vizita de urgenţă. Numai că domnişorul Gheriu îi răspunse că o astfel de hotărâre este de două ori pripită, mai întâi pentru că oricât de mult ar insista, doamna Vigné Waldheim nu va pune nici măcar un picior în curtea şi casele lui, mai apoi pentru că pe o astfel de zăpadă, stimata lui mamă risca o întâlnire providenţială cu colţii lupilor.  Dar acum, Miklosi intervenise cum nu se putea mai prost, pentru că domnişoara era convinsă că acea scrisoare a baronului nu cuprindea o simplă înştiinţare ca toate celelalte, ci şi o invitaţie de a fi găzduită la Dârja alături de fiul ei. Dintr-un loc de adăpost, Panticeul devenise dintr-o dată o fundătură, în care toate armele  ascuţite ale micilor negocieri şi refuzuri sociale trebuiau scoase iarăşi din teacă, lustruite şi pregătite de atac.

Numai că nu, nu împotriva neamului acestuia mizerabil de români care le roboteau prin casă şi care îndrăznise, după toată generozitatea nemeritată pe care o arătase faţă de ei Gheriu, să strecoare picuri de otravă, sau sfori de legătură vrăjitorească, tot aia era, împotriva lor nu mai era nici o armă de folosit, ci trebuiau ignoraţi cu toţii. O familie ca a lor nu ar fi recurs niciodată la asta, nu şi-ar fi luat servitori români, ci unguri, nu s-ar fi coborât până acolo, cum făcuse Gheriu, să se împrietenească cu ei, să se pornească pe drumuri şi să ucidă câini împreună. În toţi anii în care citise şi ea scrisorile lui Miklosi, pusese toată purtarea Gheriului pe seama unei nevoi continue de a-şi sfida şi scandaliza mama, de a se refugia printre românii şi armenii tatălui său, făcând paradă, asemeni anarhiştilor şi tinerilor agitatori din marile oraşe, de cât de puţin conta pentru el toată moştenirea ilustră a numelui matern. Numai că de la venirea ei în sat, domnişoara văzuse şi înţelese afecţiunea blândă şi discretă care se înfiripase între fratele ei şi aceşti oameni, ca o nevoie de intimitate socială căreia ei nu i se părea altceva decât o complicaţie inutilă, o formă de a te expune riscurilor de tot felul. Şi iată, vorbele ei se adeveriseră, pentru că îndrăzniseră să îl trădeze, să îl otrăvească în propria casă, toţi oamenii ăştia servili şi calzi, Şofron plin de solicitudine şi cumnata lui, Lodovica lui Şandor, care le făcea pâinea şi cozonacii, femeia lui, Maria Brancii care făcea curăţenie şi Căuaciu, fratele Lodovicii care le potcovea caii, toţi oamenii ăştia care formau o singură mare familie se făceau vinovaţi de boala Gheriului, căci prin unul dintre ei intrase răul în casă.

La toate astea se gândea domnişoara înfrigurată în clipa în care intră Mâţu şi îl dădu afară fără să şovăie prea mult. Curând sosi Traianu Ioanii, care se uită la ea speriat, ca şi cum ar fi ştiut ce urmează, dădu bună ziua şi fără să aştepte să fie invitat, se aşeză pe scaunul de lângă uşă, spunând:

-Tare mă tem că eşti în mare pericol, domnişoară şi io te rog să faci bine să mă laşi să te lămuresc di ce.

Se uită la el, gândindu-se dacă e mai bine să îl dea afară, sau să îi arunce un obiect în cap, poate una din vazele care decorau inutile mesele mici, căci era iarnă şi nu erau flori. Venise să îi cumpere încrederea şi părerea bună, trădându-i pe alţii, poate chiar pe cei vinovaţi de boala Gheriului, însă acum ea vroia să ştie cu orice preţ cine e în spatele întregii făcături, aşa că îşi muşcă buzele şi nu răspunse nimic. Se uită la el cu scârbă, citind prin toate şovăielile vorbelor lui, văzând cum face în tot ceea ce spune doi paşi înainte şi doi înapoi, lăsând loc ca ea să intervină şi el să ştie în ce ape se scaldă şi care e efectul propriilor lui cuvinte, dar cu atât mai mult, se încăpăţână să tacă. Aşa că el avu răgaz să îi povestească despre viitura din toamnă şi cearta pe care o avusese cu Mafteiu, cum l-a închis în coteţ şi cum l-a dus apa până ce nimeni nu i-a mai aflat urma. Nimeni până în urmă cu vreo săptămână, când el a urmărit-o pe ea, plimbându-se cu câinele pe Hongaş şi i-a găsit urma cizmelor lui Mafteiu lângă cizmele lui şi mai apoi în dreptul ferestrelor domnişoarei. Şi aşa i-a spus tot, despre cum l-a apucat îndoiala şi spaima, despre cum a auzit că Susiţei îi lipsesc două table de slănină, despre cum în urmă cu o noapte Pavălu Sofiei văzuse doi oameni sub pădurea Hongaşului. Şi i-a mai povestit şi visul lui cu domnişorul Gheriu, apoi tăcu.

–          Toată povestea dumitale, grăi domnişoara, porneşte de la urmele pe care le-ai găsit în zăpadă, sub geamul meu şi în cărarea de pe Hongaş, pe care obişnuiai să urci după mine. Ştiam că mă urmăreşti, pentru că un om ca dumneata toată viaţa va încerca să intre sub pielea celor care i-au citit slăbiciunea, care i-au văzut firea demnă de ruşine şi de dispreţ. Te-am şi văzut de câteva ori, urcând înapoia mea. Numai că vezi dumneata, urmele acelea pe care le-ai văzut, chiar dacă aveau mărimea cizmelor lui Mafteiu, erau ale fratelui meu, Gheriu. Nu ştia din ce pricină vii după mine în fiecare zi şi era îngrijorat. Mai mult, la fel ca dumneata, învăţase să îţi recunoască urmele şi a văzut omătul bătucit dincolo de vale, în dreptul ferestrelor mele. S-a dus să verifice, atâta tot.

Domnişoara îi privi figura abătută, de sub bandajul alb cu care Kôváry Lőrinc îi legase capul şi rana în acea dimineaţă şi izbucni în râs:

–          Ia te uită, în loc să te bucuri că nu e nimeni pe urmele dumitale, că şi eu şi dumneata suntem în siguranţă, te întristezi. Pentru că dacă nimic din ceea ce ai gândit dumneata în aceste zile nu este adevărat, toată viaţa dumitale este o cumplită pierdere de vreme, lipsită de interes. Ai prefera să ştii că acest frate s-a întors să te pedepsească sau că eşti în pericol de moarte, pentru că asta ar însemna că dumneata sau faptele dumitale sunt destul de importante, ca să atragă mânia cuiva, sau răzbunarea clocită vreme de câteva luni. Dă-mi voie să îţi spun, că după câte văd eu, dumneata eşti lipsit de interes, chiar şi pentru Mafteiu. Nu pentru că nu ai fi în stare de fapte mult mai atroce decât fratele dumitale; te-am văzut eu însămi cum alergai la deal cu cuţitele în mâini, ci că tot ceea ce ai făcut până acum nu are contur, nu are culoare. De asta te-ai agăţat atât de mult de povestea în care Mafteiu se întoarce să te omoare pe dumneata şi să îmi facă rău mie, pentru că dacă povestea asta era adevărată, ţi-ar fi dat contur. Ai fi fost de-a dreptul un erou, fratele mai mic, moral, persecutat de cel mai mare, nebun, apucat şi criminal. Cain şi Abel, mai adăugă domnişoara şi continuă să râdă. Ai trăit toată viaţa ruşinea de a fi fratele mai mic al beţivului, numai că asta nu e întocmai ruşinea de a avea un frate beţiv. Ruşinea dumitale e aceea de a nu te fi remarcat niciodată prin nimic, decât ca fratele mai mic al lui Mafteiu şi acum vrei să te foloseşti tocmai de asta, ca oamenii să se uite cu admiraţie şi compătimire la dumneata.

-Vezi dumneata, Trăiene, îi mai spuse ea, ridicându-se într-un sfârşit din fotoliu, adevărul este ca o pisică. Chiar în clipa în care eşti mulţumit că l-ai prins de coadă, chiar atunci se întoarce, te zgârie ori te muşcă de mână şi îţi alunecă printre degete.

-Mâţă sau nemâţă, domnişoară, îi răspune bărbatul, întunecat la faţă, azi noapte cineva m-a izbit în moalele capului, şi dacă nu se întorcea Pavălu Sofiei după mine, puteam muri de frig. Şi au fost doi oameni care au aruncat roata după mine. Şandor m-o pus să mă duc ca să te opresc pă dumneata. Numa bolundu de Şandor putea fi.

-Asta ar fi bine să afli, dar putea să fie şi o întâmplare. Nici eu, nici Niculae nu am vrut să aprindem gardul lui Pavălu Sofiei, şi totuşi, roata noastră l-a aprins. Poate că trebuia să ajungi să îţi pierzi cunoştinţa şi să visezi ceea ce ai visat. Nu credeţi voi, românii, în duhuri?

La asta Traian se simţi şi mai jignit şi îi răspunse că toate poveştile astea, deşi sunt purtate prin sat, sunt mai mult scorneala lui Şandor Bolundu şi că el nu le dăduse niciodată crezare. Nici măcar Şandor nu le crezuse înainte să îşi piardă banii de pe boi şi cu ei minţile. Nici înainte de a veni domnişorul Gheriu în sat, ca să îşi ia moştenirea, pentru că multă vreme Şandor, singura slugă a armeanului, sperase că toate casele şi pământurile din mijlocul satului îi vor rămâne lui, şi apoi altă dezamăgire, alt necaz. Numai că s-a afundat cu atât mai mult în lumea lui de duhuri, datini şi spaime.

În clipa aceea, Şofron intră pe uşă, proaspăt întors de la Găvrişoaie, căreia îi povestise tot ce ştia despre boala domnişorului şi domnişoara Maria îi spuse rece, răspicat:

-Dumneata, Şofroane, eşti un netrebnic. Ţi-am spus foarte clar că nu vreau să îl mai văd niciodată pe Traianu Ioanii pe lângă casa mea. Din ziua asta şi până la întoarcerea fratelui meu acasă, nu mai voiesc să te văd nici pe dumneata, nici pe soţia dumitale, nici în casa asta, nici în ocolul ăsta. Spune-i Lodovicii că nu mai am nevoie de pâinile şi de cozonacii ei şi fratelui dumitale Şandor, să se ţină cât mai departe de mine. Iară dumneata, Trăiene, sper că înţelegi şi singur că este ultima dată când stăm de vorbă. Şi acum, ieşiţi afară!