Tags

, , , ,

Traian ieşi din salonul domnişoarei abătut de ceea ce aflase, dintr-o dată îndoit de rostul tuturor frământărilor lui din ultima vreme, dar mai abătut decât el era Şofron, care nici nu se aşteptase la una ca asta, nici nu ştia încotro s-o apuce. În orice altă zi, dacă ar fi avut nevoie de un sfat, ar fi alergat să îl întrebe pe domnişorul Gheriu ce e de făcut, însă acum nu găsi nici o altă cale decât să îşi îndrepte paşii înspre casa fratelui său. Ceea ce Şofron ştia foarte bine şi recunoscuse de mai multe ori era că lumina cugetului lui nu răzbătea prea departe şi avea nevoie să fie îndrumat. Mai întâi, înainte ca Şandor să înnebunească iar el să îi ţină locul ca argat, de fratele său, mai apoi de vorba blândă şi aşezată a domnişorului, iar acum se trezise aruncat în lume fără cineva care să îi stea alături şi să îi conducă paşii.  O auzise bine pe domnişoară şi pricepuse că va fi alungat doar până la întoarcerea Gheriului, urmând ca apoi, tânărul stăpân să hotărască ce e de făcut cu soarta lui şi totuşi, vorbele aspre, dure, ale Mariei Gheriului căzură asupra lui cu mult mai multă greutate decât se simţea el în stare să îndure. Şi asta nu numai pentru că atât de mulţi ani, prima tinereţe, iubirea lui cu Găvrişoare, nunta cu Maria Brancii, şi căsnicia o petrecuse în casa din centrul piaţului, nu numai pentru că ei doi depindeau cu totul de gospodăria domnişorului, unde roboteau întreaga zi. Adevărul era că dacă i s-ar fi întâmplat ceva domnişorului Gheriu, dacă ar fi hotărât să plece de tot, lăsând uitată toată moştenirea şi proprietatea din Panticeu, lui Şofron i-ar fi fost foarte greu să mai spună cine era el şi care era rostul lui pe lumea asta. Maria lui încă nu născuse copii şi nu întrezărea nici un alt viitor pe care să îl dorească, înspre care să se îndrepte; nu ar fi râvnit la nimic altceva decât la aceeaşi linişte a orelor de zi cu zi petrecute de dimineaţa până seara printre caii, vitele, ograda şi poruncile domnişorului.

Singura frică care i se cuibărise în sân de la sosirea domnişoarei era că vorbele, eleganţa, purtările şi acea afecţiune dintre fraţi, prea intimă şi prea întunecată pentru socotelile lui, pe care o desluşise în îmbrăţişărea lor prelungă din dimineaţa plecării Şalmei, că toate acestea îl vor face pe Gheriu să ia drumul Vienei, uitându-l pe el în urmă. Chiar şi aşa, ar fi rămas paznicul, îngrijitorul, slujbaşul fidel care s-ar fi străduit să ţină întreaga gospodărie în viaţă şi poate chiar înfloritoare, până la întoarcerea stăpânului. Îi datora multe, poate mai multe decât îi datorase vreodată Şandor armeanului, toate lucrurile acelea care scapă oricărei adunări şi care împreună fac mai mult decât orice dar. Iar acum, ce se va alege de toate sarcinile lui, cine va avea grijă de cai, cine îşi va aminti să lege câinele seara, cine va curăţa grajdurile şi va da de mâncare la vite? Nici măcar pentru o singură săptămână Şofron nu ar fi suportat să vadă pe nimeni în locul lui, umblând nesupravegheat printre acareturile Gheriului. Cu toate gândurile astea învălmăşite, Şofron intră în bucătăria fratelui său, unde o găsi pe Lodovica sfădindu-se cu Mâţu.

-Io am mâţăle mele, nu îmi trebe altele, ia-le de aici!

Mâţu venise pe furiş până în spatele grădinii lui Şandor cu pisoii furaţi de la domnişoara Maria şi cum nu îndrăznea nici să se întoarcă cu ei şi să îi lase iar pe mâna nebunei, nici să îi ducă acasă unde să îi descopere nevasta lui cea aprigă şi să îi prăpădească, se apucase să tragă de Lodovica.

-Ie-i tu, Lodovică, că uărice îţi dau! Iei că altfel, săracii mâţuşi tăt tăt tăt s-or sfriji cu nebunii aieştia care nu ştiu cota de ei.

-Mă, io ţ-am spus că nu şi nu! Ce tăt te strofoci atăta? Vorba me îi vorbă! strigă Lodovica, obosită şi enervată peste poate, dar nu apucară să îşi gate cearta, pentru că văzură, după mersul legănat al lui Şofron şi chipul lui amărât, că se întâmplase ceva grav.

-Spusu-ţ-am io că nu îi citovă bine? întrebă Mâţu triumfător, după ce Şofron le povesti fir de-a păr cum plecase domnişorul şi vorbele pe care i le spuse domnişoara. Vedeţî dară bine că nu puteam lăsa mâţuşii săracii cu bolunda!

-Taci mă odată, uareunde, cu prostiile tale, că nu-i vorba de asta amu! I-o reteză Lodovica. Mă Şofrone, ştii ce vreu io să îţi spui? Stai hodinit şi nu te năcăji defel. Că doară tu nu te-ai însurat cu domnişoru Gheriu, că pă Maria Brancii o-ai luat de nevastă şi tu în tăţî anii aieştia, atăta ai lucrat la stăpân că barăm on coteţ acasă nu ai putut să îţi faci. Nu-i vorbă, că ţ-ai crescut porc şi de tăte cele în grajdurile Gheriului, da îi bine uomu să aibă de tăte cele la casa lui. Aşe că stai hodinit pă curu-ţî, până când s-a întoarce domnişoru şi numa bine că îi apuca să îţi mai faci şi tu una alta pă lângă casă. Şi mai stai o ţâră şi cu Maria, ca ia, de când v-aţî luat, robotiţî amândoi ca doi bolunzî.

Pe când vorbeau ei astfel, intră Susiţa în casă, să ceară ceva vopsea cu care să îşi acopere de pe gard slovele roşii KURVA KURVELOR, muruite de Mâţu dis-de-dimineaţă şi povestea cu Maria Gheriului care le-a pus tuturor în vedere să nu mai calce prin casa ei fu repetată încă o dată, şi cu toţii se mirară din nou, ca şi cum ar fi auzit-o pentru prima oară. Apoi Susiţa voi să ştie ce era şi cu pisoii ăia, care umblau mieunând pe sub masă şi Mâţu i-o reteză scurt:

-Nu-i treaba ta!

Numai că spre marea lui mirare, pe care Mâţu şi-o arătă plesnindu-şi palmele peste burtă şi aplecându-se înainte cu ochii holbaţi, Susiţa spuse:

-Îi iau io, dacă mi-i dai, că n-am mâţ!

Aşa se făcu, că la o oră după aceea, cei trei pisoi se odihneau pe o pernă în camera Susiţei, iar Mâţu, înarmat cu aceeaşi găleată cu vopsea se apucă să acopere scrisul şi să dea cu roşu toată poarta, iar în dreptul lui, Lodovica lui Şandor, clătinând din cap, grăi astfel către Cepoi şi ceilalţi oameni adunaţi iarăşi ca la minune în mijlocul drumului:

-Drept să vă spui, amu de când Şandoru mnieu gândeşti că îi mai citov, io nu mai ştiu dacă îi mai greu să împarţî viaţa cu un bolund, sau să trăieşti cu un bărbat citov într-un sat plin de smintiţi.

Şi pentru că priveau cu toţii la cum se ştergeau slovele ruşinoase sub valurile de vopsea, nimeni nu îl văzu pe Şandor Bolundu ieşind din casă cu o fele de lapte şi o cocoradă cu brânză sub braţ, străbătând ocolul şi intrând în şură. Acolo, îşi făcu loc printre paie şi fân până la uşa închisă cu lacătul din fundul şurii. Era o poiecioară mică pe care o umpleau toamna cu lemne tăiate şi nu o goleau până primăvara, când Lodovica isprăvea celelalte rezerve clădite de peretele şurii şi al casei, cu care încingea toată vremea cuptorul cocător. Şandor desfăcu cu băgare de seamă lacătul, să nu verse laptele, descuie uşa, intră şi cu la fel de mare băgare de seamă o închise în linişte în urma lui, apoi spuse:

-Am vinit cu o ţâră de mâncare!