Pentru Grigoraşu Purecelui, nopţile erau grele, dar zilele deveniseră şi mai înfiorătoare. Pe lângă faptul că rănile îi supurau, că avea febră, friguri, mai trebuia să suporte şi vizitele surorii lui Margit. Deşi nu înţelegea destul de bine maghiară cât să poată desluşi toate vorbele pe care le schimbau între ele cele două surori, din tonul ridicat al Marthei şi din privirile pline de ură care îi erau îndreptate, putu să priceapă că şederea lui în casa iubitei sale unguroaice nu era bine văzută. Nu că i-ar fi păsat lui de ce credea despre el o femeie cu care de abia schimbase două vorbe în toată viaţa, cu atât mai mult cu cât Martha era la rândul ei destul de în vârstă, pe lângă asta, căsătorită cu un văr îndepărtat de al lui Găvrişuţ, şi nici pe departe arătoasă. Nu avea nici privirea alunecoasă a lui Margit, nici voia ei bună şi era tot timpul atât de preocupată de ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade, de ce anume va zice satul, încât ai fi putut jura că ea îl făcuse pe Traianu Ioanii şi îi lăsase moştenire toate frământările ei. Era trecută deja de cincizeci de ani, nu avea copii şi cu un bărbat mai bătrân ca ea cu saptesprezece ani, nu avea altă treabă de făcut decât să îşi certe toată ziua sora mai mare cât poate să fie de lipsită de minte, să îşi ia în casă pe cel mai urât şi mai spurcat la gură moş din sat, care nici bărbat în casă nu mai poate fi, că zace numai în pat şi trebuie îngrijit.
-Tu, Margit, dragă, soru-ta asta îi mare curvă. Văzutu-o-ai tu? Cum să bagă în casă, îmi dă numa bună zua şi apoi să apucă de troncănit pă ungureşte să nu pricep. Şi dreptu-i, că de priceput, atâta cât pricepe cârja me pricep şi io, da io unu pă lângă urechi mai am şi uăchi să văd. Tu, asta de când s-o măritat şi l-o prostit pă nepricopsâtu ala din Chidea să o ieie de nevastă, asta numa on sângur scop în viaţă o avut: să creadă tătă lumea că îi de vărsta lui bărbatu-so. Dacă el îi on moş bleg, să creadă tăţî uominii că şi ea una îi tumna maica stareţă. Amu dacă moare el, asta îi în stare să steie tătă zua întinsă în pat cu mîinile împreunate ca să găndească tăţi proştii că o murit şi ea. Io îţi spui asta, ca să nu te laşi supărată şi năcăjită de ea, că şi ea una îi o mare poamă. Ş-apoi tu, Margit, dacă io mor, să fii hodinită, că nu mă grijeşti pă degeaba, că io unu copchii n-am şi casa me de lângă cimitr ţîie ţ-a rămâne.
Moşul părea resemnat cu faptul că va muri, plictisit până peste poate de timpul pe care l-a petrecut zăcând în pat, fără alte poveşti, decât cele pe care i le aducea mai rar căuaciu. Îi lipsea cărciuma lui Mendel cu evreicile ei, cu veştile despre văduvele din alte sate şi şoldurile legănate ale tuturor muierilor care treceau pe lângă el pe uliţa Panticeului. Avea un singur mare regret, de fapt două: că a fugit ca Iona în faţa pricoliciului fără să-i vină de hac şi că nu a apucat să o întălnească pe domnişoara Maria ca să o întrebe despre felul şi năravurile curvelor de la Viena. Deşi slăbise foarte mult şi Margit nu îi dădea mai mult de trăit decât încă vreo trei săptămâni, Grigoraşu Purecelui se trezi la viaţă, în ziua în care Niculae din Deal îi trecu pragul, ciocnindu-se de baba Leaha şi îi povesti toată tărăşenia cu căinii ţiganilor şi mai ales cu cele trei condiţii pe care i le-a pus Floarea.
Moşul ascultă cu ochii strălucind de plăcere toată povestea, apoi plescăi fericit:
-Ţâţ, ţâţ, da înfiptă muiere îi sotelecana asta. Una din asta îi tare bună să te călărească, măi Niculae. Tare, tare vujită. Numa să baji de samă, că dacă-i frumoasă cum spui şi vicleană cum să vede, va trăbui să o fereşti de picioare de bărbat prin preajma ei. Hem, hem, mai ales de jidovi să o fereşti, hem.
-Da de ce să o felesc io de jidovi sau de olice bălbat? Di ce să o bănui câtă vleme mi s-o alătat tale cinstită? Şi apoi io oi încelca să fiu bălbat cum să cade la casă şi să-i dau tăt ce îi tlebe.
– N-ai văzut tu, măi Niculae, cum traje viespele la miere? Aşe trag tăţî bărbaţîî la o muiere faină şi vicleană. Dacă ţ-ai fi găsât una prostă leat ca tine, era numa bine, că niciunu n-ar fi văzut mai mult decât vede celălalt. Da o muiere ca asta înfiptă şi vicleană s-a folosî de nebăgarea ta de samă, ca să îşi astâmpere nevoile, hem, hem.
Niculae se uită supărat la moş, cum stătea el în vârful patului lui Margit, plescăind slăbit, cu nasul parcă şi mai mare decât îl ştiuse, şi cu ochiul stâng fugind repede dinspre un perete către celălalt.
-Da moşule, io am di tăte cele. Ce nevoi pote ave muielea asta, că io bălbat îs, avele am şi mi-i tale dlagă.
-Da nu-l ai pă r, mă ficior. Mare bai, mare bai. De asta îţi spui să te fereşti de jidovi, că aieştia tăţi vorovăsc rârâit, şi dacă Floarea ta a vre să îşi astâmpere râuu, hem, hem, mă tem că în lejea lui Moise şi-a găsî alinare.
Niculae se găndi o vreme încruntat, uitându-se când la badea Grigoraş, când la Margit, care de la cuptor îi făcea semne cum că moşu nu-i bine bine la cap şi să-i dea pace, apoi îi răspunse:
-Bade Gligoraş, dacă să aude că pă o vale umblă lupii, io unu nu mai îmi duc tulmele pă acolo, şi tăţî ciobanii să felesc de locu ala. Baiu îi că şi dacă acolo nu o fost niciodată nici o lup, şi o fost numa on zvon, locu ala lămâne pustiu şi neumblat. Întl-on an, numa te pomeneşti că îi plin de lupi. Aşe că io zâc că dacă nu-i musai, să nu chemăm lupii pă dejeaba. Da, alta-i tleaba cu cale am vinit io la dumneata. Să îmi spui ce tlebe făcut cu plicoliciu, ca să îşi capete hodina!
Moşul îşi plesni palmele de bucurie şi spuse:
-Io de când tăt zâc că trebe să facem ceva, da’ baiu îi că tăt satu aiesta îi plin de neisprăviţî, de zăce uări mai ceacanăi ca tine, băi Niculae. Uită-te la ei, că îs în stare să dormă ca jitele cu pricoliciu la porta lor, de om ajunge de râsul blăstămaţîlor de crâstoreni. Bine barăm că ţî-o vinit ţîe on dram de minte di la fata asta cu care te însori. Dacă tu nu eşti împotrivă să descuiem mormântu, atunci treaba îi ca făcută. Nu ţî să cade ţîie să îl potoleşti pă tată-to. Fii liniştit, că de treaba asta ne legăm io şi căuaciu.
Venirea babei Leaha îi amintise lui Grigoraşu Purecelui de leacurile primite în dar de la Marica, vrăjitoarea din Valea Ierii. Îi explicase atunci, în zilele în care rămăsese la ea din ce îi făcută licoarea din fiecare sticlă şi la ce se foloseşte, dar cum moşul fusese tot timpul atent la poalele ei, nu mai ţinea minte nimic. Aşa că o puse pe Margit să scoată de sub pat bocceaua cu leacuri vrăjitoreşti, îşi luă cârja în mână şi grăi astfel către femeie:
-Tu. Margit, boala pote fi mulţămnită, că am bolit destul şi şi-o luat prinosu din timpu care mi-o fost dat să-l trăiesc. Amu, uări mă fac bine, uări mor. O fost bugăt. Fă bine ie o finjie şi toarnă câte on strop din fiecare leac de-a Marichii şi amestecă-le bine, apoi dă-mi să beu. Dacă îi să mor, să mor, da’ dacă îi să trăiesc, io unu nu mai vreu în pat, că am de lucru.
Zis şi făcut, sătulă de întors moşul de pe o parte pe cealaltă, scărbită de atâta puroi şi duhoare, Margit făcu întocmai ceea ce îi ceru bătrânul. Îi duse cana la gură şi îl ajută să dea pe gât lichidul verzui şi adânc mirositor, rezultat din leacurile Marichii. Urmarea a fost de mare ruşine şi veselie în întreg Panticeul.