Tags

, , ,

Zbengu înghiţi în sec şi îşi aruncă ochii pe fereastră. La câteva case mai încolo, pe partea cealaltă a drumului, o văzu pe Lodovica lui Şandor, ieşind grăbită din ocol, slobozindu-şi şurţul de la brâu şi agăţându-l în treacăt de stâlpul gardului. Pesemne că iarăşi făcuse Şandor Bolundu o faptă de pomină şi Lodovica nu mai putea răzbi cu el sau poate că zarva pe care o începuse Găvrişoaie în piaţa satului se auzea pănă aici, pe uliţa din jos. Era plină lumea de suferinţe şi de nebunii, dar nici una nu era mai mare decât aceea a femeii decăzute şi blăstămate, aşezate în faţa lui, cu buzele rânjite şi dinţii stricaţi, bătându-şi batjocura de credinţa lui. Căte şi mai căte nu ar fi învaţat-o el, despre bucuria pe care o dă calea Domnului, cinstea, curăţia, şi i-ar mai fi arătat cum dinţii se spală şi se freacă bine cu peria în fiecare dimineaţă, după rugăciune.

-Nu huli, Susiţă, că orice vorbă de ocară va fi iertată la judecata de apoi, da hula împotriva duhului sfânt niciodată. Io am vinit să fac on bine şi să te rădic din păcatu în care zaci, care îi mare şi care duce la moarte.

Susiţa se sprijini cu mâinile pe genunchi şi se uită lung la Zbengu, căutând pe chipul lui semnele ascunse ale batjocurii, dar nu văzu nimic altceva decât obrajii traşi şi bărbia căzută, ochii scăpărând mândria vătămată a bărbatului. Apoi se aşeză la masă şi înlătură cu braţul pernele şi cearceafurile lăsate de cu seară pe tăblia mesei, ca şi cum ar fi răsturnat o dată cu ele, de dinaintea ochilor, toată istoria sucită a acelei dimineţi.

-Tuloi, Zbengule, grăi, şi îşi sprijini fruntea în pumni.

Cum putea ea să îi arate şi să îl lămurească cât de adânc greşise, venind astfel în casa ei şi rostind vorbele pe care le-a rostit? Sau cât de multe greşeli şi  cât de multe neînţelegeri îi înceţoşau lui mintea?

-Io îs cu douăzăci de ani mai bătrână ca tine, mă uomule. Tu nu ai vinit aicia să mă iei pă mine de nevastă, ci ca să te dovedeşti tu pă tine în faţa ta şi a celorlalţî uomini cât de mare pocăit şi credincios eşti tu, că te-ai legat tumna de curva cea mai mare a satului. Io mă tăt mir cum de nu pricepi şi cum de nu înţălegi. Bărbaţîî care vin la mine nu minţăsc şi nu pun la îndoială lucru după care au vinit, dară tu eşti cel mai mare mincinos dintre tăţî. Nu pricepi tu şi nu vezî cu uăchii ceia care or văzut lumea, că dacă ne-am lua noi laolaltă, de abia treaba asta ar fi cea mai mare curvăsărie care s-o pominit în faţa uominilor şi a lui Dumniezo? Io una nu am ascuns nimănui cine îs, nici soacrei mele, nici bărbatului meu, nici satului ăstuia cât îl vezî de mare. Şi dacă am reuşit să rămâi în satu aiesta, am rămas pântru că aşe am vrut, fără să mai îmi caut un alt bărbat şi să fiu iarăşi nevasta oareşicui. Şi nici nu aş mai pute fi nevasta nimănui, niciodată, pântru că după câte am tras cu Hasnatu şi cu socra, dumniezo să îi ierte pă amândoi, că ră inimă or avut, mie mi-i tare dragă libertatea. Şi să ştii di la mine că libertatea me nu o dau pă nimica şi că mie niciodată de aci înainte nu o să mai îmi poruncească on bărbat şi de-ar fi de aur din cap până-n picioare.

-Libertatea? făcu Zbengu, plesnindu-şi mâinile una de alta, li-ber-ta-tea? Asta îi demonu cel mare şi curva cea mare a zâlelor di pă urmă, pântru că în ceasu în care libertatea s-a întinde pă tătă faţa pământului şi fiecare a face cum i-a tăie capu, fără oprelişti, nici măcar alea ale cugetului, ştii unde om ajunge? La anarhie, Susiţă! Nu vezî tu pă vecinu-to Şandor, care o bătut scaunele în cuie şi s-o legat de poartă cât de smintit îi? Ala îi cel mai liber om din Panticeu aiesta, pântru că daca mâine i să năzare în căpăţâna lui să vie să îţi deie cu săcurea în cap, îi liber să o facă. Numa bolunzîî îs liberi, Susiţă dragă şi io unu, altă nebunie decât nebunia lui Christos, despre care vorbeşte Apostolu Pavăl, nici nu caut, nici nu poftesc să mai văd.

Şi spunând acestea, Zbengu îşi puse şapca în cap şi ieşi pe prispă, trăgând uşa după el.

-Doamne apără şi păzeşte! murmură Susiţa, făcându-şi cruce şi urmărindu-l de după perdea, cum ieşi afară pe poartă şi când, de abia ajuns în mijlocul drumului, se puse în genunchi şi prinse a se ruga cu voce tare:

-Domne, tată bun, ascultă ruga robului tău Zbengu din Panticeu. În mila ta cea mare, lasă s-o lovească trăsnetu de libertate, că multe gânduri o strâcat şi multe suflete o dus la pierzanie, purtându-le de colo până colo cum portă mâţa mâţîî. Şi pântru libertate mulţî o părăsât legea ta cea dreaptă, ca să să învârtească sânguri ca on coi într-o căldare, fără scop şi fără rost. Ca în vechime, când israeliţîî or încetat să mai asculte de judecători şi or hotărât să îşi aleagă on împărat şi când tu ai grăit astfel robului tău Samuel: ascultă glasul poporului tău în tot ce-ţi va spune, căci nu pe tine te leapădă, că pe Mine mă leapădă, aşe să împlineşte astăzi, când curva de Susiţă nu pă mine mă lapădă ci calea care duce la pocăinţă şi ar fi izbăvit-o de păcat. Dar tu nu uita de robul tău Zbengu, ci poartă paşii mei pă calea Ta.

Uşurat şi cu inima împăcată de vorbele rostite, Zbengu se ridică în picioare şi zâmbi. Undeva, drept în faţa lui, dincolo de casele şi şura lui Şandor Bolundu, soarele răsărea aruncându-şi primele raze printre vălătucii de fum ai hornurilor şi aburii propriei lui răsuflări în frigul iernii. Fusese o dimineaţă lungă şi plină de încercări, însă cu voia bună a Domnului, iată-l pe el, Zbengu din Panticeu, dezmorţit şi încă o dată îmbărbătat, înaintând în mijlocul drumului, păşind apăsat în zăpadă – un pas. Apoi celălalt. Şi poartă paşii mei pe calea Ta. Nimic să nu ştirbească bucuria voastră, rugaţi-vă neîncetat şi mulţumiţi Domnului. Chiar de va fi să umblu în valea umbrei morţii. Abia atunci îl izbi. Gîndul i se desfăşură înaintea ochilor drept şi luminos în aerul cristalin, aprins, al răsăritului.

Oare nu îl purtaseră paşii în acea dimineaţă înspre casa Mariei lui Maftei, văduva? Şi oare nu văzuse el necazul ei, o femeie singură cu unsprezece copii, părăsită chiar şi de Traian, care, iată, îşi petrecea nopţile la Susiţa?  Dintre ei toţi, ea avea nevoie de cel mai mult sprijin, ea era sufletul cel mai amărât şi bine scrisese profetul Osea că Dumnezeu milă şi bunătate voieşte, nu jertfă. Iată răspunsul căutărilor lui, căci acum înţelegea bine că era prea târziu ca anarhia sălbatecă să mai fie împiedicată în vreun chip. Profeţiile se apropiau de împlinirea lor şi prin puterea cea mare a Domnului Hristos, sfârşitul celor sortite osândei începuse aici, la Panticeu. Cuprins de bucuria acestei descoperiri, Zbengu se aruncă iarăşi în genunchi ca să aducă mulţumiri Cerului, dar se trezi că o mână puternică îl apucă de braţ şi îl ridică în picioare.

-Te faci de ruşine în tot satu, îi spuse Căuaciu, răsărit ca de nicăieri, ţinându-l strâns de braţ şi trăgându-l după el în curtea lui Şandor Bolundu. Hai în casă să stăm de vorbă.